”Yakish și Pupce” de Hanoch Levin – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

154
Imagine din spectacolul ”Yakish și Pupce” de Hanoch Levin, Teatrul Cameri din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Yakish și Pupce” de Hanoch Levin

cronica de teatru logo leviathanEram încă nou venit în Israel; nu mai țin minte cum s-a nimerit să văd la Teatrul Cameri un spectacol recent – era o piesă nouă a lui Hanoch Levin, ”Yakish și Pupce”, pusă în scenă de autor. În spectacolul din 1986 jucau câțiva actori de frunte ai scenei israeliene – Aharon Almog, Gitta Munte, Iosef Carmon, Aliza Rosen, Itzhak Hezkia, extraordinara Zaharira Harifai, Yossi Graber, Dov Navon… Scenografia era concepută de Ruth Dar, muzica era compusă de Poldi Schatzman. Încă nu-i cunoșteam pe interpreți, elită a teatrului din această țară, dar se simțea că pe scenă se produce actorie de înaltă clasă, iar cadrul vizual și sonor al montării era de o impresionantă profesionalitate, admirabil. Era primul Hanoch Levin cu care făceam cunoștință. Știam numai vag că dramaturgul e o personalitate marcantă a culturii israeliene. Probabil că mi-au scăpat multe din finețurile textului – ebraica lui Levin e sofisticată, îmbină forme literare înalte, unele arhaice, cu forme vorbite, cotidiene, provenite din cele mai diverse registre ale limbii. Cu toate astea, una peste alta, și piesa, și spectacolul mi-au plăcut; mi s-a părut că deslușesc acolo un frumos gând poetic – o pereche de oameni neatrăgători, săraci, singuratic. Un cuplu întocmit aiurea de un pețitor nu parvine să-și consume căsătoria, până în clipa în care un fior de frumusețe sufletească și un licăr de comunicare nu se înfiripă între cei doi necăjiți și atunci căsnicia lor se împlinește fericit. Ideea că sentimentele pot depăși limitele puterilor trupești mi s-a părut nobilă și adevărată. Am fost surprins atunci când am constatat că, printre oamenii de meserie cunoscători de-acum ai teatrului israelian, erau destui pe care piesa îi iritase – drama unui amărât care suferă de disfuncție erectilă, și a soției lui frustrate, nu părea să intereseze publicul subțire.

După mulți ani de zile, și după ce am văzut multe dintre piesele lui Hanoch Levin, am înțeles reacția de atunci a intelectualilor fini: ”Yakish și Pupce”, într-o măsură chiar mai mare decât alte scrieri ale dramaturgului, dă curs anumitor obsesii ale acestuia, obsesii care revin de la o lucrare la alta și ajung să agaseze (bunăoară, ”locul unde se întâlnesc picioarele” și ”pasărea din pantaloni”, natura psihologică a virilității ș.a.). Cu timpul, m-am dumirit și în privința modului în care dramaturgul plasa adesea acțiunea pieselor lui, într-un spațiu quasi-fantezist, dând personajelor nume fanteziste (foarte hazlii) și amestecând cu schepsis fapte de viață ușor de recunoscut de către oricine, cu amănunte aproape suprarealiste.

În ”Yakish și Pupce”, pe care autorul a numit-o ”o comedie mohorâtă”, se întrepătrund elemente de general uman și de etern (legate de sentimentul iubirii), cu lucruri care țin de o atmosferă caracteristică de Shtetlekh (târgușorul provincial de odinioară în care trăiau mulți ovrei) și cu acea silă pe care i-o inspira dramaturgului existența cenușie, lipsită de orizont, a unei anumite mici burghezii israeliene din zilele noastre; am semnalat prezența acestei din urmă teme la Hanoch Levin atunci când am scris despre Krum și despre Yaakobi și Leidental. Aliajul de teme e câteodată surprinzător, uluitor, așa cum ușor năucitoare e, în Yakish, încercarea de a pune incapacitatea temporară a eroului de a îndeplini porunca sfântă, de a procrea pe seama monotoniei plicticoase și a lipsei de perspectivă a traiului lui de zi cu zi – totuși, nu mentalitatea filistină produce impotența, provizorie sau totală și definitivă! Cugetările cinice abundă: ”Lumea nu e un salon de frumusețe”, ”Când ai necazuri, e întotdeauna bine să te gândești la indieni”, ”Relații sexuale înseamnă multă publicitate și marfă puțină”, ”Nu ne-am născut ca să ne bucurăm de viață, ci ca să terminăm și să ne ducem” etc. etc. etc.

Teatrul Ghesher a pus în scenă Yakish și Pupce în 2008; ce am văzut eu acum este, presupun, o refacere a acelui spectacol; montarea e, evident, după piesa lui Hanoch Levin; adaptarea e semnată de Shimon Mimran. Regizorul Evgheni Arie a prelucrat piesa și a optat, în interpretarea scenică pe care i-a dat-o, pentru transformarea ei în circ. Decorul (Michael Kramenko) e un plan (foarte) înclinat, după ochi la maximum de înclinație pe care îl permite legea în teatru; practicabilul acesta e prevăzut cu două trape și e îmbrăcat, ca și fundalul scenei, în hârtie de ambalaj pe care actorii desenează cu pensule și bidinele uriașe tot felul de obiecte sau mâzgălesc felurite texte; de mare efect sunt momentele în care bucăți mari de hârtie sunt sfîșiate, rupte, mototolite prin mișcarea actorilor. Către sfârșitul spectacolului, o fâșie lată de staniol auriu marchează caracterul festiv al finalului piesei și din podul scenei plouă confetti aurii.

Printr-un strat gros de machiaj alb mai toate personajele au fețele transformate în măști; toate poartă nasuri sferice de lemn (sau polistiren) roșu aprins; trăsăturile chipurilor sunt exagerate, tot prin machiaj. Costumele (tot Michael Kramenko) – de altfel foarte nostime – sunt toate fantasmagorii extravagante, viu colorate, obținute cu risipă de pene, fulgi, volane și volănașe etc., prin alăturări incongruente de accesorii ș.a.m.d. Mișcările tuturor (coregrafia – Sharon Reshef-Armony) sunt caricaturale. Aș spune că toate personajele piesei sunt tratate ca niște clovni, dacă reperele mele în materie de artă a clovnilor nu s-ar situa în zona Charlie Chaplin, Grock, Oleg Popov… , or la altitudinea asta nu se înalță nici unul dintre interpreții spectacolului, deși sunt printre ei câțiva întru totul remarcabili; cu nasuri postișe, cu fețele boite, în veșminte de Carnaval, de Purim, ei nu fac altceva decât pur și simplu să se prostească și să se scălâmbăie. Suntem foarte departe de grotescul fellinian.

Luminile – colorate, cum altfel? – sunt desenate de Avi Iona Bueno (Bambi). Muzica (Avi Benjamin) îmbină muzică tipică de circ cu melodii evreiești; când te-aștepți mai puțin te pomenești cu r Elise ; cânticelele, mai ales când sunt și dansate, sunt foarte de efect. Interpreții spectacolului se prostesc cu talent și cu meserie. Dar se prostesc.

Transmite oare prosteala asta de mare amploare vreun gând, vreo idee, vreun mesaj? N-aș zice.

Publicul se amuză copios. O scenă întreagă e dedicată, de pildă, poziției unuia dintre acele ceasornicului (pentru cine n-a priceput despre ce e vorba, unul dintre actori ilustrează cu ajutor de recuzită ce parte a trupului bărbătesc semnifică metafora), fie că acesta indică ora 6 (se îndreaptă în jos), fie că indică ora 12 (se îndreaptă în sus). Ori sunt eu cu desăvârșire lipsit de simțul umorului, ori sunt numai incapabil să vibrez la genul ăsta de umor de cazarmă. Într-un târziu, am zâmbit la concluzia, în versuri, a episodului: până la urmă ne vom întâlni cu toții la ora șase.

Dar din reacțiile amuzate la acest gen de glumițe e greu de tras concluzia că auditoriul a recepționat din spectacol vreun mesaj important despre dragoste ori despre condițiile care, dacă nu sunt îndeplinite toate, de dragoste nici nu poate fi vorba. Calitatea reacțiilor publicului exprimă, înainte de orice, receptivitatea lui la specia de haz pe care o cultivă spectacolul.

Ce se poate spune despre actori în aceste condiții?

Ido Mosri e un Yakish plauzibil; în viziunea regizorală voit burlescă asupra piesei cred că n-avea cum să aducă în rol mai mult tragism, și n-are sens să-i reproșez lipsa de adâncime în joc. Partenera lui, Neta Spiegelman, izbutește cumva, către sfârșitul spectacolului, să aducă în jocul ei, în pofida tuturor exagerărilor, un firicel de lirism, care face posibil deznodământul fericit al întunecatei comedii.

Evgheni Terletsky și Natașa Manor, Doron Tavori și Svetlana Demidov întruchipează cele două perechi de părinți ai eroilor, în deplină adecvare la stilistica spectacolului. Alexander Senderovici este, convingător, pețitorul Leibech prin care se declanșează mecanismul tragicomic al piesei. Chupton Krooditser, ”cumnatul” (nu se știe al cui), este interpretat de Alon Fridman, o prezență memorabilă, deșirat și îmbrăcat într-un costum alb cu pantaloni foarte strâmți, un cumnat foarte dornic să fie el centrul întregii povești. În rolul prostituatei Fortsedes, rol creat odinioară de Zaharira Harifai, regizorul l-a distribuit pe Israel (Sașa) Demidov; de ce?, e inexplicabil. Demidov, actor înzestrat, parvine să facă inteligibil personajul, dar evită – deliberat, cu siguranță – să facă uz de procedeele tradiționale ale acestui gen de travesti; nu-mi dau seama dacă această opțiune a lui e prielnică spectacolului sau e numai bizară, și-atât. Ghilad Kletter și Michael Rinkin, în postura unui gealat, tot numai mușchi, care mută mobilă de colo colo, trântind de fiecare dată pe podea, cu zgomot, obiectul transportat (sala îi aplaudă fiecare apariție), completează distribuția. Întreg ansamblul joacă piesa cu mult antren, delectându-se vizibil cu bufonada pe care i s-a propus s-o joace. Nu sunt deloc convins că această bufonadă e regimul optim de prezentare în spectacol a viziunii negre și sarcastice despre lume și despre viață a lui Hanoch Levin, la care circul existenței umane este încorporat în scriitura dramatică însăși, dar, admit, poate că tocmai giumbușlucurile îl fac pe dramaturg lesne asimilabil.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.