Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.
Păreri pro, păreri contra cu privire la frumuseţea, urâţenia (de ce, nu?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria ! Căci altfel cum?
Vorbind despre Bucureşti, nu poţi trece nepăsător peste însemnările marelui poet, gazetar, gânditor, Mihai Eminescu despre care Garabet Ibrăileanu spunea că ,,este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.” Însă, poate una dintre cele mai frumoase caracterizări ale spiritului eminescian este semnată de un alt uriaș poet, Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…].” Vă reamintesc că la data de 20 septembrie 1877, Eminescu i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului „Timpul”, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei. Se poate afirma, fără a greși, că Eminescu este una dintre mințile splendide pe care le-a produs umanitatea. Am ales un citat din Opere, 11 volume, Editura Naţional, 2011, ediţie critică îngrijită de istoricul literar, academician Dimitrie Vatamaniuc:
„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
