Deși ne place să ne credem maturi încă de pe la 20 de ani, realizăm că niciodată nu atingem maturitatea deplină. Întotdeauna, privind în urmă, vom crede că azi suntem mai înțelepți ca ieri și nu ne dăm seama că mâine vom spune același lucru.
Nu știu dacă a fost noroc sau neșansă faptul că am emigrat la 30 de ani, vârstă la care se presupune că oamenii încep să se gândească la viitor, dar știu că viața mea s-a împărțit în „înainte de ieșirea din țară” și „după”.
Poate noroc pentru că am experimentat situații noi, poate neșansă pentru că am pierdut călătoria spre viitor cu poporul meu.
Și mai știu că, în ciuda experiențelor și a cunoștințelor acumulate, întotdeauna va fi loc de noi greșeli, de renunțări, de noi începuturi, pentru că așa suntem toți, dornici de explorarea acestei minuni care se numește viață printre oameni.
Dacă revin la primul an petrecut departe de casă, prima amintire este dorul. Un dor imens în virtutea căruia, dacă aș fi avut aripi, aș fi zburat să sărut pământul în care m-am născut și am crescut.
Fiecare vorbă românească auzită din întâmplare mă făcea să tresar ca un îndrăgostit la auzul vocii iubite. Așa s-a întâmplat odată, într-un supermarket, la auzul cuvântului „era”. Deși portughezii îl pronunță cu un „a” slab după „e”, mie mi-a sunat atât de românește încât am simțit cum inima îmi sare din piept. Atâta emoție la auzul unui cuvânt atât de scurt!
Aveam să aflu imediat după aceea că semnificația este aceeași și știu că m-am bucurat, acest fapt îmi dădea sentimentul unei legături între ei și noi.
Mi-a trebuit ceva timp să mi se obișnuiască auzul cu melodica limbii lor pentru a putea sesiza și diferenția cuvintele asemănătoare cu sensuri diferite, dar și pentru a descoperi multele asemănări pe care limba română le are cu limba portugheză.
De aici încolo, trecusem de anul pregătitor, începusem să cunosc oameni noi, printre ei și câțiva români, se legau prietenii, unele durează încă, într-un cuvânt, procesul de integrare deja începuse și presupunea mult timp și mulți pași. Acomodarea cu noua birocrație a documentelor, descifrarea legilor care priveau emigranții, a legilor din Codul Muncii, obiceiuri și legi nescrise ale societății, chiar și disputele lor politice, totul îmi capta atenția.
Mai ales că nu erau ca acum rețele de socializare, nici internet pe oriunde, nici nu aveam canale de televiziune românești, iar cărțile pe care le luasem din țară le citisem și răscitisem.
Voind să cunosc lumea în care trăiam, încercam o localizare mentală din punct de vedere geografic, social și istoric cu ajutorul persoanelor pe care le cunoșteam și cărora le puneam întrebări și le ascultam cu mult interes istorisirile.
Nu neg faptul că portughezii fiind mândri de originea și istoria lor, mai exagerau în ceea ce povesteau, dar deja fiindu-mi simpatici, atunci când o făceau, îi asemănam cu niște copii care se laudă cu părinții ori cu jucăriile lor.
Adevărul este că o fac cu atâta nevinovăție încât nu pare infatuare, ci mai degrabă naivitate.
Și astfel, am mai găsit o legătură între ei și noi: chiar dacă uneori, de-a lungul istoriei, am fost perdanți, am reușit să supraviețuim ca nație într-un mod eroic. Și ei și noi.
Între mentalitatea lor și a noastră, referindu-mă la cei începând cu vârsta mea, nu am găsit mari diferențe în ce privește familia, deși comunismul de la noi, cu tot răul lui, a încercat să ridice femeia de la stadiul de subordonată a bărbatului, cel puțin în viața socială.
Rămășițe ale societății patriarhale încă sunt în ambele țări, însă observăm că generațiile noi sunt mai deschise la schimbări.
Bărbații portughezi de pe timpuri erau capii familiilor, dacă voiau să mai facă ceva dincolo de serviciu, făceau, dacă nu, nu se simțeau obligați, dimpotrivă, considerau că ajutorul dat în gospodărie era un favor pe care îl făceau femeii. Din dragoste, ziceau unii.
În schimb, femeile, ca și ale noastre, în afară de serviciul prin care aduceau un venit familiei, aveau aceleași obligații dintotdeauna privind creșterea și educarea copiilor, gătitul zilnic, curățenia, spălatul, călcatul și desigur, atenția care i se cuvenea bărbatului.
Nu analizez dacă era bine sau rău, ci făcând o paralelă între familia tradițională portugheză și cea românească, ajung la concluzia că avem un trecut cu aceeași nuanță și în această privință.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
