După prima zi de lucru în bucătărie, am venit acasă și am început să caut în dicționar cuvintele care însemnau farfurie adâncă, întinsă, cratiță, oală, tigaie, șervețel și multe altele de acest gen. Le-am scris în caiet și am început să le memorez, bineînțeles, cu o pronunție spaniolă (dar alta nu știam). Departe de a fi o limbă fonetică, în portugheză, marea majoritate a cuvintelor, într-un fel sunt scrise și în alt fel se pronunță. Dar, în fine, eu voiam s-o învăț iar acesta era țelul meu prioritar.
Însă cum nimic nu e după cum ne facem planul, cele trei săptămâni (pentru că atât am rezistat), s-au dovedit un calvar și pentru mine și pentru bătrâna cu care lucram.
Prea multele noțiuni pe care mi-aș fi dorit să le asimilez într-un timp mai mult decât scurt, mă țineau într-o stare de permanentă tensiune.
Despre mine, cei care mă cunoșteau îndeaproape, spuneau că sunt o fire răbdătoare. Și chiar eram până la un punct. Iată că răbdarea mea avea să fie pusă la încercare de câte ori femeia aceea se enerva și țipa, iar asta se întâmpla de câteva ori pe oră. Sau la jumătate de oră. Cred că mai degrabă mereu.
Privind în urmă, îmi dau seama că avea motive să se enerveze, dar chiar și așa, manifestările ei îmi păreau exagerate.
Revenită în țară după o viață trăită într-una din fostele colonii portugheze, această familie deloc bogată cred că nu reușise încă să se europenizeze. Bărbatul era mai calm, dar femeia, oh, mai bine nu spun, ci las cititorul să deducă.
Zilele treceau într-un fel în care, acum, când povestesc, râd cu lacrimi.
Imaginați-vă că striga scurt și repede: „Adu-mi ceapă!”, iar eu, concentrată să înțeleg, fugeam, da, nu mergeam prin acea bucătărie, ci fugeam și aduceam. Aduceam morcovi! Pentru că ceapă și morcovi sunau asemănător.
Ea lua morcovii, dădea cu ei de pământ și se ducea să-și ia singură ceapa.
Eu, cu ochii mari de mirare, tăcută, adunam morcovii și gândeam: „Aha, deci era ceapă!”.
Uneori, când cerea ceva ce nici idee nu aveam, fugeam la frigiderul cât un șifonier, îl deschideam, priveam câteva secunde, îl închideam la loc și reveneam la ea cu mâna goală.
Figura pe care o făcea, urletele din care nu pricepeam mare lucru, făceau să-mi fiarbă sângele. Dar tăceam, mergeam acasă și mă puneam pe bocit, iar a doua zi o luam de la capăt.
Cum-necum, învățasem să rup câteva fraze ajutată de dicționar și de țipetele bucătăresei-patroană, când, într-o seară, în toiul uneia dintre obișnuitele ei crize de isterie, a venit surpriza. Surpriză pentru femeie, nicidecum pentru mine, eu mă așteptam ca într-o zi să explodez.
Cum urletele ei erau o melodie blândă, de regulă, partea finală a concertului cuprindea și zgomotul vaselor de inox aterizate pe gresie: Zbang! Zbang! Zbang! Ei, bine, acest zgomot îmi pătrundea în miezul creierului.
Așa că, în seara aceea mi-am zis: „Până când și de ce?”, am luat și eu un capac de inox și
m-am alăturat orchestrei: Zbang!
Tăcere de puteai auzi musca și ochi ieșiți din orbite pentru câteva clipe. Apoi, cu mâinile ridicate am auzit-o spunând: „Calma!”.
Vai! Asta chiar că m-a dezlănțuit! Cum deja știam că înseamnă să mă calmez, efectul a fost tocmai invers și cum nu mă puteam certa cu ea în portugheză, am facut-o pe românește. Să vadă și ea cum este!
Pot spune că mi-am amintit toate înjurăturile posibile de care poporul nostru nu duce lipsă și cu cât încerca ea să mă liniștească, cu atât eram eu mai nervoasă.
„Îmi spui tu calma când de trei săptămâni îmi terorizezi creierul? Pronunți tu cuvântul calma? Îți arăt imediat ce este aceea calma”, strigam eu și mai aruncam un vas de inox pe gresie.
Cred că în acele momente a crezut că am înnebunit și s-a retras într-un colț al bucătăriei în timp ce eu am aruncat șorțul și boneta și am sunat acasă la soț să vină să mă ia urgent.
Când a sosit soțul, care mă cunoștea destul de bine, spectacolul era deja terminat.
A rămas să vin a doua zi să mă plătească. S-a dus el, „că mie, nici după ce-oi muri nu-mi trebuie să calc pe acolo”, i-am spus.
La trei săptămâni de la venirea în Portugalia, mă angajasem fără contract și lucrasem fix trei săptămâni. Mai era o săptămână până la Crăciun și eu eram foarte fericită că scăpasem de soprana din bucătărie, iar ea cred că la fel de fericită că scăpase de mine care, să fiu sinceră, nu-i aduceam mare avantaj și pe deasupra, descoperise că-i pot face concurență dacă mi se umple paharul.
Așa că, toate au fost bune și frumoase pentru că s-a terminat cu happy end: fericirea avea chipul păcii.
M-am apucat de învățat cu și mai mare râvnă ajutată de televizor. În fiecare dimineață, la ora opt, dădeam sonorul tare și ascultam știrile încercând să citesc totul de pe burtieră și să rețin cuvinte pe care le căutam în dicționar.
Planul următor era să caut altceva de lucru imediat după Anul Nou.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
