Ar trebui să ne amintim în fiecare zi că timpul zboară și va veni o zi în care soarele va răsări, păsările vor cânta, ploaia va cădea, iar noi nu vom ști nimic din tot ce se petrece pe pământ.
Ne amărâm inimile când suntem singuri uitând că ne avem pe noi înșine.
Cât e omul în putere se refugiază în muncă, în studiu, are multe responsabilități, se ia cu viața, cum e o vorbă din bătrîni. Nu simte prea mult apăsarea și nici nu e pregătit pentru ea.
Am citit pe undeva următoarea frază: „Când Dumnezeu vrea să salveze un om, trimite pe cineva care să-l iubească.” Nu contrazic vorbele acestea pentru că și eu am cunoscut puterea iubirii, dar am înțeles că iubirea care venea din mine, m-a salvat, ea era cea care atrăgea iubirea altor oameni. Să fac ceva în care să pun tot sufletul meu, să dau tot ce e mai bun din mine, să întind mâna cuiva la necaz, să salvez o pasăre, un animal, o situație. Toate acestea, pornind din dorință arzătoare, erau acte de iubire. Am înțeles că ideea este să iubim, să iubim pe cineva sau ceva, orice. Nu relația intimă cu alt om ne salvează, ci iubirea.
Am întâlnit oameni de toate vârstele care erau singuri de multă vreme. Unii erau nemulțumiți de această stare, căutau cu disperare să iasă din ea făcând compromisuri care duceau în final tot la nemulțumire. Alții erau liniștiți, pot spune că aveau în ei un soi fericire. Aceștia din urmă, toți, iubeau și se dedicau unui ceva anume, unui ideal, unui vis, unei ființe aflată în nevoie. Aveau un motiv pentru care să trăiască, zilele lor treceau cu rost, priveau în față cu încredere, așteptau să se întâmple ceva, ceva bun.
Și am întâlnit și oameni care nu-și mai găseau locul pe nicăieri și deveniseră niște singuratici. Aceștia erau cei mai triști și ofereau cele mai multe și neașteptate surprize în urma cărora, din păcate, își atrăgeau judecata lumii. Că așa e lumea, așa suntem toți, judecăm pripit.
Dar totul e trecător, bunurile materiale se pot pierde ori își pierd valoarea, faima trece ca un fum, copiii cresc și au propriile vieți, uneori partenerul pleacă ori moare, prietenii se retrag în nevoile sau bucuriile lor. Cam asta se întâmplă când drumul se apropie de piscul senectuții.
Senectutea este ca un pisc la care nu toți ajung, mulți cad secerați de vremea rea a muntelui ori de jivine, ori de foame și sete. Ajuns acolo, descoperi că aerul este rarefiat.
Tot mai puțini cunoscuți, tot mai puțin din ceea ce știai, totul e mai puțin și, poate de aceea orice ține de trecut devine prețios: o fotografie, o floare presată, o carte, un inel, un fular.
Omul rămâne tot mai mult timp doar cu sufletul lui. Singurătatea îi poate aduce deznădejde ori împăcare. Poate privi la forfota de la poale cu invidie, ori cu gândul de a coborî, ori poate privi în jur și în sus, spre cer, cu seninătate.
Pe piscul acela înalt, unde vremea e aspră și de unde nu mai avem unde merge, putem continua actul iubirii. Sunt flori-de-colț de admirat, sunt nori care par valuri înspumate de mare care pot îndemna la visare, sunt vulturi semeți și, uneori, ajunge câte un norocos asemeni nouă. Și împreună, depănăm amintiri, iar îmbrățisările ne țin de cald în loc de pături. Nimeni nu se gândește să-l arunce pe celălalt în abis, dimpotrivă, fiecare încearcă să ocupe cât mai puțin loc pentru a încăpea toți, așa cum stelele par să-și facă loc una alteia spre a vremui toate pe cer. Pe ei, singurătatea i-a făcut una cu cerul.
Și astfel, omul sfârșește prin a nu se mai simți singur, pentru că singurătatea și-o umple cu ce are la îndemână, uneori, cu propriul suflet pe care-l dăruiește stropului de viață din jur.
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
