Se spune că ființa umană este mereu nemulțumită. Când e cald, vrea frig, când e frig, vrea cald, când are timp liber, vrea o activitate, când e foarte ocupat, vrea timp liber și multe altele.
La fel este și cu singurătatea: când suntem înconjurați de oameni, ne dorim să fim singuri, iar apoi, singuri fiind, ne dorim companie.
Auzim des expresia: „Nici Dumnezeu nu ne mai înțelege”, însă, în toate aceste nemulțumiri pe care le are omul, tronează setea după echilibru. Iar Dumnezeu, poate că este chiar acest echilibru. Numai că viața nu este un drum neted străbătând o câmpie, ci o cărare șerpuită care trece prin toate formele de relief.
Mi-am imaginat-o mereu ca pe un punct din care plecăm însoțiți de părinți, frați, vecini, prieteni, iar pe parcurs, unii încep să meargă mai repede, alții încetinesc, unii se rup de grup la câte o răscruce, iar alții se opresc în câte o poieniță și adorm acolo.
Privind drumul vieții, în copilărie, ni se arată ascuns printre păduri și doar ne putem imagina ce este și unde duce. Unele închipuiri despre el se dovedesc a fi realitate, altele, doar visuri. Dar cu bucurie și curiozitate îl începem. Mai târziu, obosiți fiind, dacă facem un popas și privim în urmă, ne dăm seama că a fost greu până acolo și cei mai mulți ne spunem că, dacă ar fi să o luăm de la început, n-am mai avea puterea de a trece peste bolovanii care ne-au rănit tălpile, n-am mai avea curajul să străbatem deșertul cu capul neacoperit.
Și uite așa, în scurtul răgaz, depănăm în amintire peripețiile prin care am trecut. Zmeii cu care ne-am luptat, prințesele pe care le-am cucerit, zilele, lunile, uneori chiar anii în care am stat într-o fântână adâncă împinși de câte un Spân rău. Adică, fiecare dintre noi, începem să ne scriem povestea. Dar abia ne apropiem de jumătatea călătoriei, abia suntem în toiul verii și o arșiță ne face să ne ridicăm și să mergem mai departe în căutarea unui izvor. Apa din ploscă e caldă și proastă la gust, așa cum șederea îndelungată devine lâncezeală. Lăsăm în urmă castelele care s-au dovedit a fi de nisip, zmeii care zac pe la răscruci cu capetele tăiate și, de multe ori, chiar prințesele care acum sunt femei măritate, la casele lor, cu copii trăgându-le de fustele cu buzunare, buzunare pline cu de-ale gurii.
Cine are lângă el pe cineva, simte o mână pe umăr care-l trezește din reverie și-l îndeamnă să se ridice și să continue călătoria. Cine nu are, se ridică singur. Niciodată nu vi s-a întâmplat să vă îmbărbătați ori să vă certați pe voi înșivă? Dacă da, atunci știți de unde vine puterea unor oameni, a oamenilor singuri, pentru că despre ei mi-aș dori să vorbim.
Oamenii singuri sunt de două feluri: cei care luptă cu singurătatea și ar face orice să scape de ea și cei care au acceptat-o și, într-un final, au ales prietenia ei.
Dar și singurătatea este de două feluri: sunt singurătăți ascunse și singurătăți la vedere.
Se spune că singurătatea ascunsă e cea mai grea. Să trăiești înconjurat de lume și totuși să te simți singur! Povara ei e greu de dus pentru că, din dorința de a-i proteja pe ceilalți, nu vrei ca ei să știe că ești neînțeles, că te simți nefericit și, de multe ori, nici motive nu ar fi să te simți așa. Și totuși, mulți, din ce în ce mai mulți semeni se simt așa.
N-ar trebui să ne grăbim să-i judecăm. Nimeni nu știe ce este în sufletul și mintea unui om, nimeni nu știe ce visuri are și ce decepții a avut.
Plecăm la drum în doi, apoi suntem trei, patru, dar la un moment dat, ceva se întâmplă. Și chiar dacă drumul rămâne comun, sufletele o iau în direcții opuse. Schimbarea continuă la care este supus tot Universul nu-l scutește pe om, ci trece și prin el.
Rare sunt cazurile, rare și fericite când doi oameni reușesc să ajungă la capăt de drum exact așa cum au plecat: împreună fizic și sufletește. Și nu cred că există cineva să nu fi visat la asta. Viața, însă, aproape niciodată nu este cum visăm și ne dorim. Cu toate acestea, o iubim. O iubim cu disperare și ne agățăm de ea profitând de fiecare fir, oricât de subțire ar fi.
Singuri sau însoțiți, viața nu este un dar de grup, ci unul personal, singurul care are cu adevărat valoare. Nu o putem lăsa moștenire, vinde, împrumuta ori da la schimb.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
[…] „Despre singurătate” (1) […]