În timp ce continuam să răscolesc prin cutia Evei, ea a ieșit pe ușă și s-a întors cu altă cutie.
– Aici ce mai ai?, am întrebat-o.
– Filme, e un fel de aparat care se conectează la un ecran, a răspuns scurt.
– Vom avea o seară de cinema?
– Doar dacă îți anunți părinții că rămâi la mine în noaptea asta, spuse Eva pe un ton serios în timp ce meșterea cu niște cabluri pe la aparatul acela misterios.
– Dar tu știi să faci chestia asta să funcționeze?
– Chestia asta era numită DVD, iar chestia asta e un CD, mă lămuri ea în timp ce scotea unul dintre maldărele de discuri din cutie.
Apoi, a închis obloanele ferestrei și a tras draperiile.
M-am așezat confortabil pe canapea, așteptând. Eva s-a așezat lângă mine, mi-a luat mâna și mi-a spus în șoaptă:
– Începând din seara asta, tot ce vei afla este strict secret, altfel, viețile noastre sunt în pericol.
Tonul ei m-a speriat, nu știam ce se petrece și la ce să mă aștept și, ca să maschez teama, am spus râzând prostește:
– Vrei să spui că vom vedea filme interzise?
– Nu mai râde! Vreau să spun că de acum ești de-al nostru, mi-o tăie.
– „Al nostru”? Care voi?
Pe ecran începuse un film cu tineri îmbrăcați cu haine colorate, dansând.
Cu vocea la fel de coborâtă, Eva a început să povestească:
– Aceștia sunt bunicii noștri, ai tăi și ai mei, cu prietenii lor, la o petrecere.
Era prin anul 2000, erau tineri și veseli.
Se spune că a fost ultima generație care s-a iubit și a procreat natural, fără ajutorul medicamentelor, al tehnologiei, fără stimulente din afară, doar din impulsul inimilor.
Pe vremea lor, oamenii se întâlneau cu diferite prilejuri, în diferite locuri, se vedeau, se plăceau și se iubeau. Unii rămâneau împreună pentru toată viața, alții se despărțeau și își găseau alți parteneri. Alții rămâneau singuri, dar nu erau chiar singuri, aveau familii, un părinte bătrân de care aveau grijă, ori frați cu care se ajutau, ori copii pe care îi creșteau.
Pe vremea lor, puțini oameni sufereau de singurătate, pentru că fiecare căuta apropierea celorlalți, se căuta om pe om și traiul acela îi făcea fericiți.
Dorința de a avea mai mult timp unii pentru alții, i-a făcut să caute mijloace care să le ușureze munca. Au început să inventeze mașinării care făceau unele treburi în locul lor și astfel, au început să aibă mai mult timp liber. Au început să gândească mai mult, să scotocească, să descopere noi tehnologii. Aceste tehnologii i-au ajutat să facă schimb de informații, să coopereze de la distanță prin intermediul calculatorului conectat la internet.
Din nefericire, visul lor de a topi distanța dintre oameni s-a pierdut pe drum. Pe drumul internetului. Odată cu inventarea camerei web, oamenii au pierdut sentimentul de dor.
Povestea bunica mea că, înainte de asta, îi era atât de dor de locul ei natal, că ar fi fost în stare să îngenuncheze și să sărute pământul când ar fi ajuns acolo. Și că, uneori, dorul de anumite persoane era atât de greu încât era simțit fizic, o apăsare dureroasă în zona inimii.
Dar când a avut la îndemână această posibilitate de a vedea și a vorbi cu oricine, oriunde s-ar afla, deși dorul continua să existe, simțea că nu mai avea aceeași intensitate.
Era răsăritul unei epoci fără dor, începutul frigului din oameni.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
