A început din nou Festivalul Jaffa Fest; la organizarea lui au pus mână de la mână Teatrul Ghesher, gazda festivalului, primăria Tel Aviv-Jaffo, Ministerul Culturii din Rusia, conducerea festivalului moscovit Masca de Aur și destui alții încă, printre care, last but not least, politicianul bilionar Roman Abramovici.
Pe când mă apropiam de teatru, fiindcă aveam bilet la spectacolul din seara respectivă, m-au întâmpinat acolo două muzici două și ”lume, lume… de-ți venea amețeală nu altceva”. M-am strecurat prin îmbulzeală și m-am adăpostit în foaier, unde am rămas și atunci când am fost invitați să ieșim iar afară, pentru un mic spectacol stradal prilejuit de deschiderea festivalului. Panglici, baloane etc.
Înainte de începutul spectacolului am avut parte de vreo două scurte și emoționante cuvântări, traduse în câte două limbi fiecare, pentru că în Jaffo se vorbește și ebraică, și rusă, și arabă. Oratoria festivă a fost, din fericire, picurată cu mult umor de bună calitate, iar spectacolul n-a început, una peste alta, decât cu vreo 25 de minute întârziere.
Am șovăit îndelung înainte să-mi achiziționez biletul pentru spectacolul Teatrului de Artă din Moscova; ceea ce m-a decis în cele din urmă a fost, pe de-o parte, reputația teatrului – cu toate că el nu mai e demult ceea ce a fost cândva, atunci când a fost întemeiat de Konstantin Stanislavski și de Vladimir Nemirovici-Dancenko, între timp el a suferit, în 1987, și o împărțire scizipară în două teatre diferite – și, pe de altă parte, reputația încă tânărului regizor Konstantin Bogomolov ( născut în 1975) – la ora actuală, el e socotit unul dintre cei mai novatori și mai importanți regizori din Rusia.
Spectacolul a fost ”Soți și soții”, pus în scenă de către regizor după filmul cu același titlu, ”Husbands and wives”, al lui Woody Allen. La întrebarea ”ce căuta neamțul în Bulgaria?” nu am nici acum, după ce am văzut montarea, un răspuns satisfăcător. Există un public care se dă în vânt după filmele lui Woody Allen, există un public care le detestă. Sunt oameni cărora anumite filme ale regizorului le plac, chiar foarte tare, în timp ce altele le displac, la fel de tare – printre aceștia din urmă mă număr și eu. Ce e sigur, e că Woody Allen a creat un univers al lui, în care anumite motive revin obsesiv – intimitățile cuplurilor se află în miezul acestui univers, ca și, mutatis mutandis, în miezul universului lui Hanoch Levin; și, în amândouă cazurile, prezența elementului autobiografic se ghicește ușor în creația și filozofia – cu și fără ghilimele – a celor doi artiști.
Spectacolul Teatrului de Artă a fost montat (în 2017) de către Bogomolov în cadrul scenografic creat de Larisa Lomanina – o construcție geometrică foarte aerată din bare metalice albe, subțiri, între care se află, la grădină, patru fotolii, iar la curte o canapea; covorul rectangular al scenei e tivit cu alb. Ansamblul e deosebit de elegant. În cursul spectacolului i se adaugă proiecții de video (Artiom Pancik, Vladimir Pancik) pe fundal, cu fizionomiile – filmate în prim-plan – ale actorilor care, pe scenă, sunt angajați în dialoguri; la Moscova, ca și la Tel Aviv, filmul demască prezența pe fețele interpreților a infamelor neck-uri; trebuie să subliniez însă apăsat că vorbirea actorilor de la Teatrul de Artă este (încă) mult, mult, mult mai îngrijită decât a actorilor israelieni – un secol de cultură a vorbirii își spune cuvântul. Luminile (Aivar Salihov) sunt neutre de-a lungul aproape întregii seri, cu excepția câtorva scene în care câteva proiectoare izolează albăstriu în hăul întunecat al scenei unul sau doi vorbitori – de ce efectul ăsta e practicat în acele scene și nu în altele, cu conținut similar, n-aș putea spune. Ilustrația muzicală a spectacolului (Valerii Vasiukov) e atât de discretă, încât de mai multe ori am avut sentimentul că e vorba de sunete care răzbat întâmplător în sală dintr-o altă încăpere, probabil că acesta a și fost efectul urmărit.
După câteva minute de reprezentație principiul după care e alcătuită montarea devine limpede: în scenă se intră de nicăieri, din scenă se pleacă nicăieri, scena e traversată periodic, uneori fără o vorbă, de câte un personaj sau două, conversațiile se poartă și cu interlocutori care se află în culise, sau care au fost înregistrați pe bandă. Așezările actorilor și ridicările lor de pe mobilele care se află în scenă sunt perfect arbitrare, nu au justificări descifrabile limpezi. În general, actorii intră în scenă ca să spună un anumit text, și, odată acest text spus, ei părăsesc scena. Ansamblul mizanscenelor e organizat – ca și decorul – potrivit unei idei grafice de o deosebită, și izbitoare, eleganță.
Costumele corespund imaginii pe care și-o face un european despre garderoba unor intelectuali burghezi relativ înstăriți din Statele Unite.
Ei, și ce se găsește înăuntrul acestui ambalaj care îmbată ochii? Vorbiri despre divorțuri și împăcări sau divorțuri fără împăcări, ai fost la curve sau n-ai fost la curve, despre cupluri fericite și cupluri nefericite, hai să mâncăm împreună, despre îndrăgostiri mai mult sau mai puțin subite și despre pasiuni mai mult sau mai puțin trecătoare, hai să mâncăm împreună, despre problemele unora dintre eroi la așternut, despre antrenamente aerobice, despre producțiile literare ale cutăruia sau cutăruia dintre personaje. În lumea în care trăiesc eroii spectacolului nu se cunoaște decât preocuparea pentru împerecheri și desperecheri, acolo nu există probleme de bani, nici probleme politice și nici măcar necazuri profesionale.
E foarte ciudat, dar toată măiestria psihologică a actorilor Teatrului de Artă nu parvine să diferențieze net personajele din spectacolul ”Soți și soții”. Ele încă mai știu, de bine de rău, cine cu cine, dar publicul încetează foarte curând să știe; iar faptul că unii actori interpretează câte două roluri nu le simplifică spectatorilor misiunea. După jumătate de oră de spectacol (el durează, tot în tot, o oră și douăzeci și cinci de minute) înțelegi că până la sfârșit n-o să auzi nimic altceva decât ce ai auzit și până atunci, că nu te așteaptă nici o surpriză de nici un fel, decât încă o despărțire, sau încă o împăcare, sau încă un hai să mâncăm împreună, sau încă un incident neplăcut – sau pe neașteptate deosebit de plăcut – între cearceafuri.
Ce a vrut să spună Konstantin Bogomolov? A vrut să ia în tărbacă universul intelectual burghez, atât de meschin, pe care-l descrie Woody Allen? Nu-mi vine-a crede: față de fantoșele de pe scenă foarte cu greu se poate desluși ironie; ele sunt privite, dimpotrivă, cu empatie, cu bunăvoință. Crede oare regizorul că la începutul secolului XXI societatea post-sovietică mai are încă nevoie de luminile psihanalitice ale lui Woody Allen, ca să depășească interdicțiile morale severe care au împiedicat-o până mai ieri să-și întocmească liber viața personală, într-o lume în care existența socială se întocmea prin devotament necondiționat față de ideile comuniste și morala aferentă lor? Nici asta nu-mi vine-a crede.
După jumătate de oră de spectacol am început încetișor să mă plictisesc și după o oră am început să aștept cu nerăbdare ca el să se termine odată. Nu, n-am să afirm ipocrit că problematica vieții particulare nu mă interesează chiar deloc. Numai că răspunsuri pertinente la întrebările care mă preocupă în privința asta nu caut în flecăreala amăgitor confesivă, și de fapt vidă de miez, a personajelor lui Woody Allen. Iar problemele mele acute sunt, totuși, altele.
Al doilea spectacol ”de import” pe care l-am putut vedea anul acesta în cadrul Festivalului Jaffa Fest a fost ”Woyzeck”, în interpretarea Teatrului Național de la Budapesta, în sala Studioului Nissan Nativ. Îmi e cu neputință să scriu o cronică după toate regulile artei despre acest spectacol, fiindcă, așa cum se precizează în genericul anumitor filme, ”Orice asemănare între acest spectacol și cunoscuta piesă lui Georg Büchner este absolut întâmplătoare.” Suntem de altfel preveniți încă de când pătrundem în sală că, din când în când, actorii improvizează și că pentru pasajele respective nu va fi proiectată traducerea. Cu toate astea, rafinatele glumițe din spectacol despre absența serviciului de coletărie Fedex în Ungaria au fost traduse, ca și alte observații spirituale de același calibru, neprevăzute de Büchner. Parte din text e rostită în spectacol în engleză, căci, așa cum la București se vorbește romângleză și nu se mai merge la frizerie, ci la barber shop, la Budapesta se vorbește maghiargleză.
La intrarea în sală, publicul e întâmpinat de câțiva comparși care se agită prin toată încăperea, urlând de mama focului. Ca niciodată, nu are sens să descriu decorul, pentru că, la un moment dat în cursul acțiunii, odaia necăjită în care locuiesc Woyzeck și Marie împreună cu copilul lor este golită de către celelalte personaje de aproape tot ce e în ea – rațiunea jafului rămânând obscură. Când se sting luminile în sală ca să înceapă piesa se face pentru o clipă liniște, dar clipele de liniște de-a lungul serii sunt numărate – timp de două ore, cât durează spectacolul, pe scenă se urlă aproape neîntrerupt, urlete, țipete, zbierete, și, ori de câte ori e posibil, toți interpreții răcnesc simultan.
”Ideea” directoare, dacă poate fi numită așa, a montării este că un Woyzeck abulic trăiește – în vremea noastră, desigur – în universul depravat pe care îl popularizează televiziunea și care s-a înstăpânit pe întreaga societate. Bărbații, mai toți atletici, bronzați și cu pielea lucind, unsă cu cremă (mai tot timpul ei apar cu torsul dezgolit) – un clișeu hollywoodian de două parale – simulează în permanență activitate sexuală, în doi, în trei și în grup, și, atunci când pentru această activitate nu au o parteneră, se folosesc de câte un scaun. Se bea, se cântă și se țopăie fără răgaz, lumea a devenit toată un vast local de noapte, după cum indică și muzica aleasă anume pentru această montare. Mizeriile trupești ale oamenilor sunt și ele necontenit prezente – până când casa nu e golită de mobilier, într-un colț, despărțit de restul încăperii printr-un panou, se află un closet; pe scenă se urinează, iar Marie, într-o anumită scenă, puternic ebrietată, are unde să vomite.
În general, murdăria e un leit-motiv al montării, și montarea se delectează cu orice prilej de a se tăvăli în murdărie. Într-un moment de paroxism, pe un suport e presărată făină, peste care se toarnă apă, iar în coca rezultată numai cine nu vrea nu se tăvălește, Marie în orice caz își inaugurează în aluat un taior.
Puțină exagerare suprarealistă pică bine în acest context, așa că nimeni nu e surprins atunci când, scurt după început, un personaj pătrunde în odaie prin perete, sfâșiind tapetul de pe zid. Una din partidele de sex organizate în spectacol se desfășoară în frigider. Căpitanul pe care Woyzeck e obligat să-l bărbierească e săpunit pe tot trupul, iar Woyzeck se plimbă cu aparatul de ras și între picioarele ofițerului, care stă în cap, cu picioarele răscăcărate în sus.
Cât privește mazărea cu care doctorul din piesă îl obligă pe Woyzeck să se hrănească – Büchner a avut o uluitoare premoniție a experimentelor doctorului Mengele – ea este folosită ca jucărie (de mai multe ori în cursul serii, deoarece spectacolul manifestă o slăbiciune pronunțată pentru repetarea pisăloagă a mai tuturor invențiilor regizorale): personajele piesei se bombardează cu mazăre, și, dacă parvin să prindă din zbor niște boabe, sau să le culeagă de pe jos, le ronțăie fără întârziere.
Caracterizările actoricești ale personajelor sunt sumare, Căpitanul nu se deosebește cu nimic de Tambur-major, iar bunul prieten al lui Woyzeck Andres nu se deosebește prea mult de bestiile care-i persecută amicul; de altfel, către final, Andres, cu un rucsac mititel în spinare, pleacă în emigrație. Marie se dovedește foarte curând a nu fi decât o târfă, dar e înjunghiată de abulicul ei bărbat cu regretabil de mare întârziere.
Culminația tuturor ororilor constă într-o intervenție chirurgicală la care e supus pe scenă Woyzeck, pentru a i se extirpa din țeastă creierul; după ce a fost prezentat publicului, creierul scos din craniu e azvârlit pe jos… Se înțelege de la sine că piscurile din text ale poeziei lui Büchner – ca, bunăoară, monologul pe care-l rostește Woyzeck lângă iaz, în căutarea cuțitului cu care a ucis-o pe Marie – nu au ce căuta în acest spectacol.
Autorii acestei revoltătoare mostre de obtuzitate intelectuală, de prost gust și de vulgaritate, autorii acestei snoabe blasfemii culturale sunt regizorul Attila Vidnyánszky Jr. și dramaturgul (!!!) Miklós H. Vecsei. Scenografa Kinga Vecsei Réta și compozitorul Szabolcs Mátyássy sunt de menționat separat – interiorul cinemascopic imaginat de cea dintâi exprima sugestiv atmosfera de sărăcie braziliană (da-da, se pare că asta a fost intenția!) pe care i-a cerut-o regizorul s-o exprime, iar muzica celui de al doilea era întru totul în stilul de bar disco cerut de același valoros gânditor de teatru. Despre alte spectacole aduse la Jaffo din străinătate – alte însemnări, altă dată.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
