„Toate-s praf… Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”, spunea Eminescu în cunoscuta poezie Epigonii și nu greșea.
Toți spunem că lumea e așa și pe dincolo, uitând că lumea suntem noi, că fiecare în parte suntem un mic univers care interacționează cu universurile celorlalți.
Dacă am fi conștienți că faptele noastre din prezent făuresc viitorul, poate am fi mai atenți la fiecare pas, vorbă și gând.
Mereu mi-am imaginat lumea ca o mare familie. O familie cum sunt destule pe pământ: cu o mamă iertătoare și blândă și un tată vitreg și rău care pedepsește copiii ce nu încetează să se certe pe jucării.
Să ne imaginăm că mama ne tot spune: „Copii, potoliți-vă, că vine tata și cu el nu puteți face cum faceți cu mine, el vă pedepsește pe toți!” Azi așa, mâine așa, azi mama ne acoperă, mâine ne apără în fața tatei, poimâine se sacrifică așezându-se în fața lui, încasând ocările și loviturile în locul nostru, dar toate acestea până într-o zi. Ziua în care se dă la o parte și privește îndurerată cum suntem pedepsiți fără să mai poată face ceva. Și atunci, vinovați și nevinovați, sunt loviți fără deosebire de mânia unui tată orbit de furie. Acel tată este răspunsul faptelor noastre, iar mama este divinitatea care ne-a tot ferit de suferința cea mare.
Și nu auzim tot mai des că ne îndreptăm spre sfârșit? Că luminița de la capătul tunelului nu se mai vede? Dar oare facem ceva să ne fie bine?
Observăm nemulțumirea generală, fiecare e nemulțumit de câte ceva și face ce crede de cuviință să aibă ceea ce cere, dar fiecare în parte se uită spre propria persoană, ignorând ce este în jur. Ori poate, din nefericire, nu ignorăm ci ne folosim de cei din jur.
Avem exemple destule, printre care, grevele. Greva funcționarilor din aeroporturi care dă peste cap planurile pasagerilor și lasă găuri în buzunarele lor. De aici au de câștigat companiile de asigurări care, știm cu toții, te ușurează de o sumă, în caz că… chiar dacă ai norocul să nu…
Apoi, sunt grevele din învățământ din toată Europa, care dau peste cap viețile elevilor și pe ale părinților și nu numai. Elevi care așteaptă să termine anul, părinți care nu au cu cine lăsa copiii acasă, patroni, pe altă parte, care nu se pot dispensa de aceștia din urmă ca funcționari.
Grevele celor din transportul rutier și feroviar, care încurcă ițele altor oameni, călătorii. Și sunt doar câteva exemple. Cerințele tuturor sunt justificate, însă, tot la fel de justificată este și suferința celor care sunt lipsiți de serviciile aferente. Obiectivul este chiar ăsta: trebuie să facem să doară ca să fim auziți. Pe cine doare? Pe guvernanți? În niciun caz. Durerea este la frații noștri, care, la rândul lor se revoltă, ca și noi, tot pe bună dreptate. Dureros este că ne revoltăm unii împotriva altora, nu împotriva abuzurilor în sine.
Dacă tot am amintit guvernanții, din nou, avem o contradicție: guvernanții nu sunt dintre noi? Noi îi alegem și avem obiceiul să spunem: alegem răul cel mai mic. De ce trebuie să alegem mereu răul? Mic sau mare, răul e rău și atât. Răul mic de azi este răul mare de mâine.
Am ajuns la concluzia că votăm degeaba, dar dacă toți, absolut toți am vota A, chiar credeți că ar ieși B? Greu de crezut. Dacă am fi toți uniți și lipsiți de egoism, am avea nu doi, ci mii de candidați care să reprezinte binele. Dar aceasta se cheamă idealism, din păcate.
În lumea noastră, în care fiecare este obligat să lupte pentru supraviețuire, pare normal să-și pună la adăpost propria piele.
Îmi amintesc un caz recent, cineva, revoltat contra unor nedreptăți a fost singur cu pedeapsa nemeritată. Toată lumea a privit, a șușotit și a mers mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unul singur a mers și a înfruntat autorii nedreptății. I-a înfruntat și a plecat pentru că era singur. Credeți că a rezolvat ceva? Nicidecum!
Toată lumea s-a bucurat în secret, iar la lumină, a susținut tirania. Și lucrurile au continuat ca înainte. De ce nu avem eroi? Din cauza noastră. Ne e teamă să le fim alături. Teamă că ne pierdem casele, serviciile, chiar viețile. Până aici am ajuns ca omenire, iar temerile ne sunt justificate. Degeaba avem greșelile din trecut, degeaba avem eroi în fiecare națiune. Suntem legați de mâini și de picioare, iar asta am permis-o noi înșine, puțin câte puțin, uitând să privim în jur, uitând că ceea ce i se întâmplă vecinului sau colegului sau unei națiuni, ori continent întreg, mâine ni se va întâmpla și nouă.
Dar, știm cu toții vorba: „Poate că mie nu mi se va întâmpla”. Până când?
Până va veni ceva ori cineva, poate un tată vitreg și rău și va face ceva, nu știm ce, dar va pune capăt nebuniei pe care o trăim pedepsind fără deosebire. Cam acesta este sentimentul general.
Îmi amintesc niște vorbe auzite demult: „De ce nu te oprești din lucru? Patronul nu este aici”, îi spune un coleg lui X. Iar X răspunde: „Patronul meu este mereu aici cu noi”.
Conștiința omului este marele Șef, dar și pe acest mare Șef l-am alungat, ori, mai rău, ni se pare că l-am anesteziat să putem face ce ne trece prin cap fără vreun regret. O voce slabă încă se mai aude: „Potoliți-vă, că vine!” Dar cine să audă vocea? Noi? Suntem prea ocupați să ne autodistrugem.
Singuri ne-o căutăm cu lumânarea, ar spune bunicii care privesc cu îngrijorare spre pământ de undeva de sus.
Sfârșit
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
