Noaptea de gheaţă înţepenise pe grinda de la răsăritul cerului, unde îngerii se jucau de-a ninsoarea, împrăştiind ici-colo fulgi de lumină ce se topeau sub ochii lor argintii. Perdeaua nopţii, cusută din cioburi stelare, făcea să se vadă chipurile îndoite de credinţă ale magilor care n-au obosit să dăruiască, din pumnii încleştaţi de veacuri pe toiagul din raze de suflet divin, ecourile străvechilor şoapte, dragostea şi puterea înţelepciunii. Noaptea aceasta era una specială; era noaptea în care pacea a inundat viaţa, când pruncul sfânt ne-a arătat calea adevărului pe poteci neumblate, adunate într-o arcadă peste sufletele noastre stâncoase și sărate.
Acolo, pe malul apei, unde negura se joacă deseori cu nucii pierduţi în filele istoriei, casa din bârne stătea cufundată în întunericul acela neobişnuit de adânc şi sălbatic. Pierdută pe uliţa vremii, cuminte la uşa resemnării, ferestrele nu-i trădau tăcerea, iar focul din vatră ardea crâmpeie de ieri din care încă se mai auzeau chiotele copilăriei.
Ceasul din perete bătea obosit, astfel încât clipa se prelungea într-o durere profundă, ruptă din bradul împodobit cu migală de bătrână. Ţinea cu tot dinadinsul să facă oarecum o reconstituire a vremurilor de odinioară când copiii, astăzi trecuţi de prima tinereţe, inundau încăperile cu vioiciune, alungând astfel truda acumulată în preajma acestei sfinte sărbători. Câteva globuleţe albe şi roşii îşi amestecau culorile cu acele bradului care înţepau nemilos sufletul. Alături – ştergarul care-i ştersese lacrimă după lacrimă înfăşurînd tălpile singurătăţii cu bucuria de a fi contribuit la împlinirea acestei sărbători sfinte.
Telefonul sperie tăcerea, iar bătrâna se repezi să răspundă. Era unul dintre fiii ei, care-i ura sărbători fericite. Și-a șters iute, cu dosul palmei, lacrima aproape uscată şi a început să povestească, senin, că odaia s-a umplut deja de lumină, că focul din sobă i-a alungat durerile bătrâneţii, colindele de la radio au inundat sufletul agăţat pe scara vieţii, sarmalele aşteptau în ceaunul de pe plită ivirea zorilor, pentru a împărţi din ele în memoria morţilor, iar cozonacii încă mai împrăştiau, de sub ştergarul de in, mirosul de lămâie şi rom. Spusese toate acestea de parcă ar fi citit dintr-o carte scrisă pe stil vechi, numai de ea înţeleasă. Mulţumi fiului cel mic pentru telefon şi pomeni, la sfârşit, despre bradul care o făcea să viseze la zestrea pe care Dumnezeu i-o dăruise în tinereţe, apoi îl rugă să transmită binecuvântarea şi celorlalţi copii ai ei, în caz că febra pregătirilor i-a acaparat pe tot parcursul serii.
Închise telefonul, ţinând mâna pe receptor, ca şi cum ar fi dorit să nu lase pe nimeni să aştepte în timp ce paşii săi vor grăbi să ajungă la masa din colţul camerei, după uşă, unde aparatul se odihnea pe scrinul cenuşiu a aşteptărilor. Dar sunetul telefonului se înecase în pâcla încătuşată a chemărilor. Speranţele s-au înşirat una câte una pe poteca ce tăia malul, spre gârlă. Acolo s-au contopit cu apa, nedrept de rece pentru această noapte caldă.
Privi ceasul, aşteptând miezul nopţii.
Trebuia să fie martora Naşterii Domnului şi să-i mulţumească pentru faptul că există.
Şi să se roage la Dumnezeu pentru fericirea copiilor ei.
Un minut, încă unul şi lumea va fi din nou alta, nesperat de proaspătă.
Atunci, în prima secundă a zilei celei mari, la uşa dinspre prispă, îngerii începuseră să cânte: ”Astăzi s-a născut Hristos”…
Şi fiecare glas înnoda o lacrimă, sub broboada neagră a unui suflet rătăcit pe meridianele singurătăţii, dar mereu ataşat de credinţa care o ţinea trează, printre visurile demult adormite. Îngerii cântau mai departe, iar bătrâna nu se grăbea să deschidă. Să nu le tulbure bucuria de a-i fi dat aşa repede vestea mult aşteptată, fiindcă se gândiseră să ajungă întâi la uşa ei, fiindcă o aleseseră pe ea, fiindcă…
Deodată, steaua a luminat odaia plină de rugăciuni proaspăt împlinite. Prin ochii ei dansa imaginea copiilor care n-o lăsase să se bucure singură de darul făcut nouă, oamenilor, de Mântuitor.
Veniseră să-i vestească cei dintâi minunea Naşterii Domnului.
