La 1 aprilie 1881 (stil nou) s-a născut Octavian Goga, poet, dramaturg, publicist şi om politic. Născut la Răşinari, lângă Sibiu, debutează în presă la „Luceafărul” din Budapesta, revistă pe care o şi fondează. În 1919 devine membru titular al Academiei Române, primind Premiul Naţional de poezie în 1924, prim-ministru al României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. A murit în 7 mai 1938 la Ciucea.
„Pentru Regatul Român, venirea ardelenilor este cea dintâi sărbătoare a unirii politice cu pământul ce se va rupe de sub sceptrul habsburgilor. Soarta a făcut ca, din acest oraş al înfrăţirii de odinioară, să plece şi consolidarea de mâine. Sufleteşte, această unire a fost totdeauna. Viaţa Ardealului are, de veacuri, ca unic punct de orientare, credinţa unirii de sânge cu ţara. Tot astfel, şi politiceşte principiul unităţii a îndrumat în mod perpetuu programul gândirii de peste munţi”. („Românul”, nr. 31/1918). Aceste vibrante cuvinte aparțin poetului ,,pătimirii noastre”, scriitor cu mari resurse, agitator de conștiințe, Octavian Goga, exponentul strălucit al pregătirii și împlinirii visului național secular. Tot el spunea în poezie:,,Eu sunt oftatu care plânge/ Acolo-n satul meu din deal/ Sunt ţipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal./ Sunt solul dragostei şi-al urii,/ Un visător de biruinţi,/ Ce port blestemu-n cerul gurii,/ Drept moştenire din părinţi.”(O. Goga, Fără ţară, „Românul”, nr. 17/1918). A editat, în refugiul de la Iași, împreună cu mai mulți scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Lucian Blaga, ziarul ,,România” (1917–1918). În articolul de fond al primului număr, Octavian Goga afirma: „Pe câmpul întins, unde se prind în mănunchi puterile de apărare ale unui neam, venim astăzi şi noi, o seamă de oameni ai condeiului”’. La „Românul”, Octavian Goga a publicat 46 de articole şi mai multe poezii. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia hotărăște, la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu România, vestea fiind primită cu deosebit entuziasm și bucurie în suflet de românii de peste graniță și de membrii Consiliului de la Paris. Octavian Goga, aflat, încă la Paris, a fost ales membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Militant neobosit pentru unirea Transilvaniei cu ţara, Octavian Goga publicase încă înainte de război o serie de volume conţinând articole politice: O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală (1915). Comentând acest aspect, George Călinescu îl caracteriza pe Octavian Goga, astfel: „foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic”. Și tot George Călinescu afirma în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), că ,,după Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.
Octavian Goga s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1881, în Rășinarii Sibiului, în familia preotului Iosif Goga și a Aureliei. Ambii părinți aveau înclinații literare, întreținând în familie cultul pentru poezia lui Mihai Eminescu și George Coșbuc. După primele clase făcute în satul natal, Octavian Goga a urmat gimnaziul și liceul maghiar din Sibiu (1890–1899), transferându-se, în urma unui conflict național, la liceul românesc de la Brașov, unde și-a luat bacalaureatul în 1900. Studiile universitare le-a făcut la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1900–1904). După absolvire a mers la Universitatea din Berlin, cu o bursă acordată de Asociația ASTRA.
A debutat încă din anii de liceu în revista „Tribuna” (1897), cu poezia Atunci și acum, iar, mai târziu, a colaborat la „Familia”, „România ilustrată”, „Tribuna literară”. În anii studenției, la Budapesta, a făcut parte din Societatea academică studențească ,,Petru Maior”. Aici, în 1902, împreună cu Al. Ciura și Octavian Tăslăuanu, a editat revista ,,Luceafărul”, unde și-a publicat cele mai multe din versurile ce vor fi reunite în volumul Poezii (1905), volum considerat ,,evenimentul literar” al anului. Printre poeziile din volumul de debut se află Rugăciune, Plugarii, Noi și Oltul. La 21 martie 1906, Academia Română i-a acordat Premiul ,,Năsturel-Herescu”.
Octavian Goga s-a identificat cu universul rural, îmbrățișându-i aspirațiile, deși a fost copilul unor părinți cu educație: ,,De la început m-am pomenit într-un mediu țărănesc pe care […] am căutat să-l pătrund dus de mână de părinții mei, cărturari. Eu n-am fost țăran, dar am priceput păsurile satului și m-am contopit cu toate durerile lui” (Fragmente autobiografice. Mărturisiri literare, 1934). Într-un interviu acordat ziaristei Otilia Ghibu şi publicat în numărul din 31 martie 1932 al revistei ,,Realitatea ilustrată”, Octavian Goga vorbea despre apropierea lui de viața satului, despre durerile românilor aflați sub jugul habsburgic.
„De la început am fost un observator pasionat al satului. Mi-am dat curând seama de absoluta importanţă a acestui nucleu social. El formează osatura statului nostru. Îmi plăceau şezătorile. Dar nu la Răşinari. Oamenii de la munte visează mai puţin. Mergeam într-o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu. Acolo găseam o atmosferă de nostalgie, de căldură sufletească. Acolo am înţeles suferinţa milenarului jug, mai bine decât aspra dârzenie a neamului dinspre mama. Mă întorceam încărcat de muzică şi de durere”.
La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la București, în ziua de 15 februarie 1915, Goga declara: „Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Țara Românească. Noi ne-am pierdut țara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea”.
Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetățean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul național al unității române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România Mare. Devenit politician propulsat la conducerea României în calitate de prim-ministru s-a dovedit a fi un extremist xenofob, cu vederi fasciste și net antisemite. Însă dincolo de aceste devieri politice, a fost unul dintre fervenții susținători ai Unirii.
Constantin Bucşan, strănepotul lui Goga povestește câteva întâmplări din viaţa poetului în care nu au lipsit nici momentele amuzante. Prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938, Goga a trăit, în perioada respectivă, două momente rămase memorabile peste timp.
„Când era prim-ministru trebuia să ţină un discurs la radio şi a luat un taxi, ca să nu întârzie. Şoferul habar nu avea pe cine luase în taxi, căci nu erau televizoare pe atunci, nu erau mediatizaţi. Au ajuns la radio şi Goga l-a rugat să-l aştepte. Şoferul i-a spus «Domnule, nu pot, că vreau să ajung acasă. Vorbeşte domnul prim-ministru la radio». Şi Goga i-a dat un bacşiş atunci, şoferul a stat, s-a gândit şi a zis: «Mai dă-l încolo de prim-ministru», vă aştept pe dumneavoastră”.
,,Tot în perioada respectivă veneau la el tot felul de oameni, cu diferite cereri – să-i scutească de impozit, să le scape băieţii de armată şi, uneori, chiar să intervină în procese, în diferite cauze, pentru unul sau altul. El refuza de fiecare dată. O singură dată a cedat însă, şi a semnat graţierea pentru un deţinut, dar, până să se pună în aplicare graţierea, deţinutul a evadat”, spune Constantin Bucşan, strănepotul lui Goga.
Important este că acest mare scriitor român a susținut necondiționat Marea Unire de la 1918, iar poezia Vorbeau, azi-noapte, două ape este metafora poetică a visului unirii tuturor românilor:„Venea un vifor să ne-ngroape/ Și grindina-mi bătea în geam,/ Vorbeau, azi-noapte, două ape/ Și vorba lor o-nțelegeam./ Își lumina necunoscutul/ Și chicotind prin neguri Prutul,/ Vorbea cu Mureșu-n Ardeal:// În taina apelor afunde/Un țintirim de veacuri port,/ Mi-e albul înspumatei unde/ Mai trist ca giulgiul unui mort…/ Din vreme-n vreme mă străbate/Un lung, îndepărtat fior,/ Și-ncheieturile trunchiate/ Atâta de cumplit mă dor…/ N-auzi cum strigă Basarabii/ Blestemul zeilor ce vin,/ Cum sună-n bucium pârcălabii/De la Soroca și Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare/ De-al amintirilor șuvoi,/ Arcașii lui Ștefan cel Mare/ Îmi cer azi moaștele-napoi…// Așa, tulburător de țară,/ Vuia ne-nduplecatul glas,/ Pân’ fulgerele se curmară/ Și-o ploaie blândă-a mai rămas./ Atunci o-ntunecată noapte/ Pe creasta codrilor cădea/ Și-n plânset lin urzit de șoapte,/ Bătrânul Murăș răspundea:// În valul meu, de veacuri plânge/ Același vaier stins și mut,/ Mai multe lacrimi decât sânge/ Nisipul meu a cunoscut,/ Tu-ți plângi mărirea îngropată,/ Eu, jalea veche, an de an,/ Tu ai avut părinți odată,/ Eu, veci de veci, am fost orfan…// Așa vorbeau îndurerate,/ Sub ceriul înnorat și crud,/ Bolnave râuri tulburate/ Și-acum durerea v-o aud…/ Nedumerirea mă supune/ Când rostul patimii v-ascult,/ Căci inima-mi nu-mi poate spune,/ Pe care să vă plâng mai mult”.
Vei și: Teatrul Național Radiofonic: ”Octavian Goga – Să nu ştie nimeni ce răni te dor”. Interpretează: Dorel Vișan (8 octombrie 2019) – articol de Costin Tuchilă
Pagina de facebook a spectacolului, click aici.
Arhiva rubricii Filă de calendar
