Acasă Cronica de teatru ”Orchestra Titanic” de Hristo Boicev la Teatrul Național din București – cronică...

”Orchestra Titanic” de Hristo Boicev la Teatrul Național din București – cronică de Gheorghe Miletineanu

47
Imagine din spectacolul ”Orchestra Titanic” de Hristo Boicev, Teatrul Național din București. Foto Florin Ghioca
Imagine din spectacolul ”Orchestra Titanic” de Hristo Boicev, Teatrul Național din București. Foto: Florin Ghioca

Hristo Boicev e un dramaturg bulgar născut în 1950. A studiat inginerie, a lucrat ca inginer, a debutat ca autor de piese de teatru în 1984 cu Acel lucru. Din anul următor a început să studieze dramă la Academia Națională de Artă Teatrală și Cinematografică. În 1989 a fost numit ”dramaturg al anului” cu 40 de montări ale lucrărilor sale în teatrele din Bulgaria. În 1990 Acel lucru a fost ecranizat. Din 1996 e autor și gazdă al propriului său show la televiziunea bulgară. În 1997 a fost distins cu premiul acordat de British Council pentru cea mai bună piesă străină pentru Colonelul Pasăre, care, și el, a fost ecranizat. Premiul i-a fost înmânat de căre Harold Pinter. În 1999 piesa asta a fost prezentată la Festivalul de la Avignon. În același an a fost distins cu Premiul Enrico Maria Salerno pentru dramaturgie europeană. Piesele lui Hristo Boicev au fost jucate în peste 40 de țări, inclusiv Israel, inclusiv România. Formulat pe scurt, dramaturgul este unul dintre acei dramaturgi a căror operă are toate șansele să rămână și să depună cândva mărturie pentru viitorime despre epoca noastră.

După ce a pus în scenă piesa lui Boicev Spitalul comunal la Teatrul Metropolis, Felix Alexa a montat, la sfârșitul lui 2017, la Teatrul Național din București Orchestra Titanic, una dintre scrierile mai noi ale dramaturgului (2002), prezentată în 2015 la Festivalul de la Edinburgh.

Dacă sunt întrebat în ce gen de piese se încadrează Orchestra Titanic, sunt în mare încurcătură: piesa e, în egală măsură, comedie și dramă, ba chiar tragedie, are aerul să fie o piesă realistă, dar e îmbibată de fantastic până în fibra ei cea mai intimă, a moștenit trăsături ale pieselor simboliste, ale pieselor suprarealiste, ale pieselor absurdului. Are un ADN aiuritor de complex! Talentul autorului a făcut ca întregul piesei să aibă unitate și coerență, dar autorul însuși se ferește să expliciteze univoc multitudinea de metafore din care e țesută piesa, susținând că metafora ei fundamentală e universală, și, prin urmare, poate fi interpretată în feluri foarte diferite. Afirmația e adevărată și pentru o metaforă a singurătății conținută în text, și pentru metaforele relației dintre vis și realitate și a vieții ca vis, metafore cu o lungă și glorioasă istorie în dramaturgie universală, de la Calderón de la Barca la Luigi Pirandello și apoi la Eugen Ionescu. Mai există în Orchestra Titanic și metafora funcției sociale a artei, conținută în chiar titlul piesei, și metafora morții, și ea evidentă încă din titlu.

Recomand insistent tuturor să vadă minunatul spectacol de la Teatrul Național, să se lase în voia textului și a atmosferei spectacolului, și să accepte că o dramaturgie funciarmente poetică trebuie recepționată ca atare.

Care e situația dramatică pe care o dezvoltă piesa lui Boicev? Patru declasați locuiesc într-o gară dezafectată – un fost dirijor, Meto von Metonyan (!), care-i terorizează pe ceilalți trei declasați, mândru că știe să descifreze partituri, un fost feroviar, Luko, Liubka, o fostă femeie de stradă și Doko, un bețivan care se lamentează într-una că l-a pierdut pe ursul pe care-l iubea nespus, vânzând hrana animalului iubit ca să-și procure băutură. Dorința cea mai arzătoare a acestor sărmani decăzuți e să se suie într-un tren și să părăsească locul unde se află – dorul de ducă e un sentiment acut pe care-l cunosc toți cei care au trăit pe meleaguri unde s-a construit, cu mult entuziasm și cu multe sacrificii, o societate mai bună. Ca să poată pleca din gara dezafectată ei săvârșesc necontenit, iar și iar, un ritual în esență absurd, întâmpinând solemn trenuri care trec fulgerător prin fața lor.

Tania Popa, Mihai Constantin, Mihai Călin. Foto Florin Ghioca
Tania Popa, Mihai Constantin, Mihai Călin. Foto: Florin Ghioca

Într-o bună zi, dintr-un tren care s-a oprit pentru o clipă e azvârlit afară un personaj straniu, care poartă numele de Harry Houdini și se recomandă ca iluzionist și showman. Pentru cine va fi uitat acest detaliu, Harry Houdini a fost într-adevăr un iluzionist celebru, care a trăit între 1874 și 1925, și care era specialist în evadări senzaționale de tot soiul. Din acest moment în gara părăsită încep să se petreacă fel de fel de lucruri bizare, iar relațiile dintre cei cinci locatari ai gării se complică foarte mult. La un moment dat, un tren oprește în gară, Houdini îi invită pe cei patru necăjiți să se suie în tren, cei patru constată că trenul e gol și cer să coboare. Houdini îi lămurește că nimic din ce se întâmplă nu se întâmplă cu adevărat, că tot ceea ce ei socotesc realitate nu e, de fapt, decât iluzie. Așa cum spune, la Cehov, Cebutkin în Trei suroripoate ni se pare numai că trăim, dar, de fapt, nici nu existăm…. În cele din urmă, cei patru sunt invitați să participe la un experiment – să intre într-o cutie metalică mare, și să se lase încuiați înăuntru. Se constată imediat că participanții la acest experiment, odată intrați în cutie, dispar unul după altul, nu se știe încotro. Cel din urmă însă, Doko alcoolicul, pe care nu mai are cine să-l încuie în cutie, rămâne singur în gară, condamnat la o dezolantă singurătate. Alternativa dintre a dispărea în neant și a supraviețui într-un pustiu e nesfârșit de tristă.

Părerile diferă în legătură cu semnificația personajului lui Harry Houdini – pentru unii el este acel Godot care, în piesa lui Samuel Beckett e așteptat, dar nu apare niciodată. Autorul sugerează că rostul lui Harry în Orchestra Titanic este același cu cel pe care-l îndeplinește Luca în Azilul de noapte al lui Gorki – creează iluzii consolatoare care poartă în ele dezamăgiri dureroase.

Pentru spectacolul de la Teatrul Național, Andrada Chiriac a construit în Sala Pictură un decor superb, cu o adâncime impresionantă: gara dărăpănată e alcătuită din panouri traforate, mai mult goluri decât ziduri, prin fața cărora traversează scena, paralel cu rampa, șinele de tren; delabrarea, frumos luminată (luminile – pardon, lightging designFelix Alexa și Andrada Chiriac), are în acest decor un aer feeric.

Iar cei cinci interpreți ai piesei sunt unul mai bun, mai adevărat decât celălalt. Mihai Călin e Meto, cu toate orgoliile lui de muzician și cu toate ambițiile lui de a-i dirija pe ceilalți, și ros de meschină invidie atunci când simte că i se răpește rolul de conducător. Mihai Constantin e fostul șef de gară Luko, încă în uniformă, nițel greoi, cap pătrat, dar nu lipsit de bun simț, și foarte tenace în opiniile lui. Liubka e Tania Popa, cu remarcabilul tact artistic de a nu insista asupra caracteristicilor profesiunii din trecut a eroinei, ci pe trăsăturile ei de ”fată bună”, care păcătuiește mai mult prin slăbiciunea pentru băut tărie decât prin altele. Richard Bovnoczki e Doko, și aș scrie că e impecabil în trăirea dramelor personale ale personajului, sentimental și plângăreț ca mai toți bețivii, și de-a dreptul zguduitor în finalul tragic al piesei, dacă dicția actorului nu ar suporta considerabilă îmbunătățire.

Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Tania Popa în ”Orchestra Titanic”
Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Tania Popa în ”Orchestra Titanic”

Harry Houdini este Claudiu Bleonț, plin de morgă, conștient că este un magician celebru, un dirijor al jocului autoritar și competent, însă deloc străin de slăbiciunile omenești cărora le iese în întâmpinare, dorind să-și ajute semenii; actorul izbutește să nu destrame misterul personajului său, să rămână echivoc chiar și atunci când se clarifică pentru spectatori ideea că iluzionistul semnifică, printre altele, și ideea de moarte.

Felix Alexa și-a construit cu maximă limpezime spectacolul, echilibrând ireproșabil umorul și pateticul, lăsând multiplele imagini poetice din text să ajungă la public fără explicitări de prisos, armonizând vizualul și sonorul, și imprimând ansamblului ritmurile susținute pe care le solicită piesa.

Momentul cel mai frumos din montarea lui, un moment antologic, de copleșitoare emoție, este momentul în care cei patru năpăstuiți dornici să evadeze din realitate intonează Oda beethoveniană a bucuriei. Pentru mine a fost un moment cu adevărat sublim.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: