– „Profesorii au mereu dreptate! Au meseria nobilă să-i formeze pe oameni, trebuie să-i respecți!” – îmi spunea mama, profesoară. Sau: „Ce-i al tău e pus deoparte. Sunt sigură că iei 10, ai învățat atât de serios”. Dar tot ea spunea: „Mai stai acasă ca să te odihnești, ai învățat prea mult pentru teze. Citește ce-ți place ție… Mă duc eu la doctor, îi spun că ai răcit la sport și-i cer certificat medical pe trei zile.” – Hmmm, ai mei nu s-au omorât cu ce făceam eu la școală. Le ajungea să știe că trec clasa. Mi-i amintesc că făceau tot timpul economii ca să ne luăm mașină. – La noi nici gând de mașină, era prea scumpă. Oricum, școala era înainte de toate. Mai târziu, bunica, profesoară și ea, îmi făcea conspecte. Copia cu două perechi de ochelari ce-i marcasem eu pe cărțile împrumutate de la bibliotecă. Ni le dădeau pentru cel mult trei zile… Tata xeroxa de zor la birou alte bibliografii. Cursurile le luam la indigou cu două colege, ca să avem mai mult timp să citim pe viu în biblioteci. [pauză] Nu aveam internet sau smarturi. – Pe mine tata nu m-a lăsat să fac facultatea la București în anii ’80, ca fiind un loc de pierzanie. Zicea: „Ori la Cluj, ori deloc.” Eu eram în culmea fericirii că mă lasă pur șisimplu. Clujul era plin de studenți!
– Nu-nțeleg cum poți să vibrezi de încântare citind Da Vinci Code. Ai 15 ani, dar n-ai citit mare lucru până acum, ca să apreciezi prin comparație… Eu citeam altceva la 15 ani. – Tu nu te pricepi, mami. Toți copii de la școală sunt înnebuniți după cum scrie Dan Brown. Citește-l și tu, mami, când dorm eu. – Cum să nu? L-am încercat și eu pe Da Vinci zilele trecute, da’ zău că nu am putut să trec mai departe de primul capitol: e scris ca un scenariu de film Hollywood de criminalistică, în care se schimbă secvențele la fiecare zece secunde… Draga mea, tu rar te cufunzi în lecturi, iar atunci doar în fantezii ireale: Harry Potter, romanele lui Tolkien… Lectura are scop nu numai distractiv, ci și de informare și de formare. Cum vrei să te formezi din Harry Potter? Crezi că doar ridici bagheta și muți munții cu magie? – Ce-ar fi rău în asta, mami? Îți atingi scopul în doi timpi și trei mișcări!
– Nu-mi place franceza! – Da’ la germană ce note ai? – Acolo trec! – Și la anu’ la bac ce faci, Papanaș? Nu-ți ajunge doar să treci… – Mă descurc eu cu germana, mai am timp. Dar la franceza asta idioată n-am niciun chef să-nvăț. Ce limbă pițigăiată! – Acum te trezești că nu-ți place, după șapte ani? Nu ai ales-o tu cu entuziasm pentru că seamănă cu româna? – Credeam că sunt doar câteva cuvinte diferite și un pic pronunția… [pauză] Dar cred că va ține manevra cu Parizianu’. –Aha? Ce poate el să facă? Să-ți pună pile? Că nu poate să te învețe peste noapte… Zi-ne și nouă, Parizianule, cum poți să-l ajuți pe Papanaș la franceză? – Ha-ha-ha! Am stat de vorbă cu proful lor de franceză toată ora! E un tip drăguț! – Și clasa ce făcea? Căsca gura la voi? – A, nu! Ei s-au dus afară să joace fotbal! Ha-ha-ha! Ce haios! La noi în Franța nu se poate așa ceva! Mai ales în ajun de vacanță, când se fac mediile! – Cum așa, Papanaș, la voi, în cel mai bun liceu din oraș, ține să-l lăsați pe prof vorbind singur în clasă? – Sigur! Dacă ne plictisim la ora lui! Da’ nu l-am lăsat singur: a vorbit cu Parizianu’. Și-a făcut oricum o impresie mai bună despre mine, că am adus în vizită un prieten așa deștept! Să nu mă mai discrimineze, prostu’ dracului! – Cum te discriminează? Cu ce te persecută el pe tine? – Mama ta știe ce note ai? – Doamne ferește! Contez pe tine că nu-i sufli o vorbă! – Se-nțelege, Papanaș! Da’ ea poate să-ți afle notele de la dirigintă. – A, nu, nu poate! Trebuie să scriu eu la dirigintă că-i dau voie și să semnez, pentru că de anul ăsta sunt major și nimeni n-are dreptul să afle datele mele personale! – Ah, bon! Perfect! [pauză] Și cum crezi tu că treci la franceză și o scutești de supărare pe mama ta? – Păi, dacă nu mă trece proful, am să-l ameninț. Îi spun că-l reclam la director că mă discriminează și că-mi dă note mici pentru că nu sunt neamț. – Ah, bon! – La noi la liceu sunt puțini elevi ne-germani și nu le convine să-și strice renumele din cauza câtorva ca mine. – Aha? Dar până ajungi la soluția asta ultima ratio… – Ultima ce? – Din latină, adică soluția ultimă, după ce le-ai încercat pe celelalte mai blânde. – Ce pot să fac cu un prof idiot? – Fabrică și tu cu Parizianu’ o poveste că veți merge împreună în vacanță în Franța și vei învăța limba cu el. Adică spune-i ceva frumos în franceză, arată-i și tu că-ți dai un strop de silință.
– Nu numai elevii adolescenți și părinții lor, dar și șefii mei de la școală mă hărțuiesc… – Da, cunosc de la școala alor mei: toți vor note bune cu efort cât mai mic, chiar deloc dacă se poate! – Exact: la orice notișoară, eu ca profesoară trebuie să le dau socoteală după câte cuvinte au scris pe fiecare pagină din lucrare. Pentru calitate nu-mi cere nimeni socoteală! – Păi cât timp pierzi tu acasă cu statistica asta… – Altfel mi se suie-n cap părinții, că a luat colegul un punct în plus, deși a scris cu zece cuvinte mai puțin. [pauză] – Poate e mai bine să te muți la o școală mai modestă, mai la margine. Poate acolo ai voie să strigi și tu la elevi când nu-i mai poți struni. Nu numai ei la tine. – M-am gândit la asta. Că am mai multă autoritate la o școală mai modestă. Că nu mai vin prompt părinții cu reclamații la director că le intimidez odrasla.
– Tu stai bine acolo la cârmă, făcută ghemotoc? Nu ți-e frig? Ia jacheta mea, mie mi-e deja cald la vâsle. [pauză] Cum v-ați reluat cursurile, doamna învățătoare, în paralel cu precauțiile anticontagioase? –Trebuia să facem ceva cu copiii rămași de izbeliște, că nu a mers programul online la clasele primare. – Nu au calculatoare? – Mai puțin din cauza asta, ci fiindcă ăștia mici nu sunt obișnuiți să lucreze individual. Primele două săptămâni am lucrat cu jumătate de clasă, doar cu aceia pe care nu îi ajută părinții. Acum am clasa completă, dar sunt numai eu cu ei, la toate materiile. S-au scos orele cu alți profesori, de muzică, de engleză, sport, și stăm mereu în aceeași clasă. – Câte ore stați zilnic și câți elevi ai în clasă? – 22 am. Stau cu ei de la 8.00 la 12.00, dar după trei ore suntem cu toții terminați… E prea monoton ca să se concentreze la vârsta asta. Afară nu ieșim decât într-o pauză scurtă, ca să poată ieși și celelalte clase, separat. Încât, dacă se îmbolnăvește un elev într-o clasă, trimit toată clasa în carantină, și nu toată școala. – E optim să ai doar 22 în clasă… – Să-ți spun sincer, mai bine lucram cu jumătate, cu 11, dar e civilizat și cu 22. – La București eram 42 în clasa I. Mama a ținut să mă dea la o învățătoare drastică; mai mulți părinți au vrut asta: avea cea mai numeroasă clasă, dar ne și mardea când mișcam în front. – Nu mai spune! Ce vă făcea? – Ne denunța clar vina și ne marca cu câte-o palmă bine plasată pe obraz. – Te-a prins și pe tine? – Am scăpat doar cu spaima de ce vedeam la ceilalți și de-asta eram foarte conștiincioasă… – Come on, așa ești tu de felul tău, nu de frică. – Oh, ba da, și de frică. Îmi aduc aminte cum mi-am uitat o dată acasă caietul de desen. – Ce vorbești? Pentru o bagatelă? – Ba nu, era o abatere gravă, că nu respectai orarul! – Come on, la șapte ani? – Sigur, ești școlar, trebuie să-ți faci ghiozdanul după orar. – Și te lua la palme pentru asta? – Sigur, vedeam numai palme înroșindu-mi obrajii și ochii, ca celorlalți. Acasă la mine nu se aplica bătaia. Mai îmi dădea și notă mică la desen, un 4. Așa că în recreație am fugit disperată acasă să îmi aduc caietul de desen. Era noiembrie, plecasem doar în uniformă și locuiam depărtișor, la 15 minute de școală. Mi-era frig și mi-era frică de pedeapsa învățătoarei. Alergam cu sufletul la gură. Salvarea mea a fost mama. Întâmplător se ducea la serviciu mai târziu. I-am spus că nu mă întorc fără ea la școală. A venit cu mine și m-a salvat de urgie. A doua oară nu am mai uitat caietul acasă. – Acum elevilor nu le mai e frică de nimic. Doar profesorilor, de reclamații. – Bine, educația… anti-educativă era la mare vogă din anii ’80! Răcneam și noi la București pe hit-ul supra-ovaționat al formației Pink Floyd: Wedon’tneednoeducation. Wedon’t neednothoughtcontrol. Nodarksarcasm in theclassroom. Teacher, leavethemkidsalone. [Profesori, lăsați copiii în pace!] În ’88 i-am ascultat aici în Germania la un concert openair pentru zeci de mii de spectatori în transă, protejați de cordoane de poliție. – Știu, știu! Și de convoaie de salvări! Statul nostru democratic protejează cetățenii la distracție. – La isterie în masă!
– Cum era la tine la catedră? Ai predat și tu, nu-i așa? – Da, șase ani, doar în România, aici nu s-a mai putut. –Țineau cont elevii de reguli? Cum îi convingeai? [pauză] – Mi-a fost și mie frică o dată de elevi în clasă. Cumva, eu am creat incidentul, dar trebuia să fac ceva… curajos, altfel nu mai puteam să controlez clasa, peste 30 la număr. – Te-au amenințat??? – Nu, nu chiar așa. Dar forfoteau și pălăvrăgeau în ultimele bănci și nu puteam să-i țin concentrați la oră. Aveam senzația că vorbeam în pustiu. – La ce clasă a fost asta? – Eu eram chiar în primul an, la o clasă a zecea. Aveau și doi repetenți printre ei, așa că eram doar cu vreo 5-6 ani mai mare ca ei. [pauză] Ca să îi supraveghez mai bine m-am așezat pe o bancă liberă, deci deasupra lor, spre fundul clasei. Mai aveam două rânduri de bănci în spatele meu, în care ședeau turbulenții. Făceam niște exerciții din manual cu cei din fața mea. Cei din spate făceau ce voiau ei. Adică deranjau. La un moment dat m-am răsucit din talie spre dreapta în spate și l-am pălit cu manualul peste obraz pe un golan mătăhălos… – Wow, n-au sărit la tine? – Să știi că de-asta mi-a fost frică. Dar s-a făcut o liniște mormântală. Măgădanul meu s-a mângâiat peste obrazul și ochiul înroșit și mi-a spus cu un zâmbet dezamăgit, că prezență de spirit aveau, derbedeii: „Nu mă așteptam de la dvs., domnișoara profesoară.” „Nici eu nu mă așteptam de la tine, cutare, să fii așa de lipsit de respect”, m-am dat eu tare. La care el: „Am să mă gândesc dacă să mă plâng doamnei directoare.” – Ha-ha-ha! Te-au pârât? – Nu. Au fost salon. – La noi se duc și ei și părinții c-o falcă-n cer și cu una-n pământ la director și te saltă din schemă. Pe viață! Te dau și la ziar. [pauză] Erau niște repetenți cu bun-simț, totuși, se știau cu musca pe căciulă. Dar și tu, hmmm, nu te-aș fi crezut în stare… – Ehe, eram mai temperamentoasă la tinerețe. Dar, crede-mă, am stat cu frica-n sân că mă va pârî la directoare… Am și renunțat de atunci la metodele prea dure… pentru mine. – Hai să schimbăm locurile: treci tu la cârmă și eu la vâsle. Cum facem? Eu pe sus și tu pe jos?
– Cred că succesul în sistem școlar e un… handicap în viață. – Haidade! De unde ai scos-o? De la București? – Când ești aruncat în viață, succesul din școală doar te împovărează cu așteptări neverosimile de la viață, ori viața nu e… sistemică. – Asta ți s-a întâmplat ție, că ai avut ghinionul să termini școala într-un regim aberant. Dar acum succesul școlar contează pe toată scara educației și se continuă în carieră. – Probabil… Și româna are un proverb în sensul ăsta: „Ai carte, ai parte.” [pauză] Dar tu crezi că, dacă suntem toți școliți în sistem, suntem și pregătiți pentru ce ne așteaptă? [pauză] – Hmmm, atâta timp cât trăim într-o lume coerentă. Oamenii sunt diverși și poartă în personalitatea lor atâtea necunoscute, bune și rele. Și e bine așa! Gândește-te ce plictiseală, ce monotonie dacă am fi toți trași pe același calapod. – Corect! Însă omul schimbă lumea vertiginos cu mijloacele tehnice pe care le-a inventat. Încât nu mai ai cum să te pregătești adecvat, sistemele de educație sunt depășite de schimbări. Or, la școală se predă despre ce-i în afara noastră și ce-a fost în trecut… – Chiar științifico-fantastic nu se poate preda în școli, din păcate! – Dar s-ar putea preda o metodă cum să faci față schimbării, tu ca individ. – Psihologia! – Când se predă psihologia în Germania? Un an la sfârșitul liceului. Și atunci mai mult istoria ei. În schimbarea generalizată, care a rămas singura constantă a vieții noastre, educația nu ne oferă repere! – Sunt în ofertă repere etice la orele de religie din clasele primare, dar acestea, e drept, sunt opționale, după cum vor părinții. Musulmanii le refuză și-și trimit copiii la școlile lor de Coran. – Altceva vreau să spun. Reperele etice îți vin din afară, din societate, familie, istorie… Or noi nu suntem învățați să ne cunoaștem pe noi înșine, ca să știm fiecare cât și cum putem să facem față provocărilor ce ne împresoară. Începând cu cea mai banală de azi, smartfonul. – Vrei informatică în școli? Dar este! – Ah, nu, din contra! Vreau să mă pot păzi de atâta informatică, să știu cum să mă țin de-o parte ca să nu mă înghită Amazonul, Facebook, Twitter, Email, WhatsApp… – Aaa, du-te atunci în Nepal într-o lamaserie budistă și practică introspecția; sau înscrie-te aici la un curs de Hatha Yoga, sunt pe toate drumurile. – De ce nu ni se oferă din școală metodologia individului de auto-cunoaștere? Se oferă un oarecare nivel de cultură generală, care, mai nou, ne este la îndemână și pe internet… – Stai, stai, stai! Școala ne dă noțiunile de bază și spiritul critic. – E perfect, dar volumul noțiunilor, datelor și cunoștințelor umanității se dublează de mai multe ori în timpul vieții noastre. Ce învățăm în școală este perimat în 20 de ani. – Și mai repede! – Vezi? Eu unde mă poziționez atunci, dacă nu-mi cunosc reazemul meu interior, prin care să armonizez în primul rând cu mine, ca să nu mă pierd în noianul… tehnologic, care se rostogolește peste mine? Cine mă învață cum să pun întrebările pertinente ca să aflu ce este relevant pentru mine? – Tu vorbești de preceptul antic sau hamletian de auto-reflecție. – Da! Pe astea le cunoaștem doar ca sloganuri, știm că Polonius îi dă sfaturi fiului Laertes, „să fie sincer cu el însuși”, aș traduce cu „să-și cunoască temeinic trăirile și gândurile și să trăiască în acord cu ele”. De aici urmează „precum ziua vine după noapte”, că nu vei fi fals nici cu ceilalți, că ești autentic. Frumos că tatăl îl sfătuia așa pe fiu în secolul al 16-lea, dar pe mine nu m-a sfătuit așa nimeni, deși am trecut prin 17 ani de școală și am crescut într-o familie cu 7 intelectuali. – Aha! Tu vrei introspecția ca materie de studiu! – De ce nu? De ce să ajungem să o practicăm de-abia în ședințele de psihanaliză, când suntem deja nevrozați sau psihopați? De ce să nu o deprindem ca o metodă de viață, chiar de supraviețuire în lumea asta nebună? – Come on, aici la noi pe Rin lumea e încă pe făgașul ei! Schimbăm locurile la vâsle?
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère