În bogatul ansamblu de evenimente care au marcat weekendul de încheiere a programului Timișoara Capitală Europeană a culturii 2023, în primele zile ale lui decembrie, am asistat la premiera spectacolului 1978 produs de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Deloc întâmplător, programată chiar atunci. Căci spectacolul este totodată un proiect artistic deschizător de pe acum de noi perspective către o altă manifestare similară: Nova Gorica /Gorizia – Go 2025!, Capitală europeană (sloveno-italiană) a culturii în 2025. Este prima montare în România a regizorului Tomi Janežič (originar din apropierea orașului soven) și a echipei lui de creație – Simona Semenič (dramaturgie), Branko Hojnik (decor), Marina Sremac (costume), Samo Kutin, Eduardo Raon (muzică și sound design), Carlo Zoratti (video) – și este parte a unei dodecalogii teatrale deja inclusă în acel program CCE din 2025. Ca și spectacolul timișorenilor, toate celelalte unsprezece spectacole, sub genericul comun Destin(y)ation, sunt imaginate a vorbi despre copilărie, transmiterea din generație în generație a experiențelor fericite sau mai puțin fericite, război, schimbări socio-politice, granițe etc. Vor fi realizate în diferite țări, scriitoarea Simona Semenič urmând să alcătuiască mici texte de legătură între spectacole. Dincolo de acest viitor care i se preconizează, spectacolul a fost înconjurat de un viu interes încă de la anunțarea lui ca proiect, iar asta ține de aprecierea de care se bucură la superativ regizorul sloven în rândul publicului timișorean grație faimei de exponent de primă mărime al generației sale de directori de scenă la nivel european, dar și cunoașterii nemijlocite a creației lui prin câteva dintre spectacolele tulburătoare pe care le-a semnat și care au fost invitate la TESZT (Festivalul euroregional de teatru organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara): Pescărușul, Moartea lui Ivan Ilici, încă fără titlu. Și nu doar în rândul publicului timișorean, deoarece spectacolele lui Tomi Janežič au mai putut fi văzute și cu greu ar putea fi uitate de participanții la Festivalul „Reflex” de la Sf. Gheorghe, cel mai recent, Unchiul Vanea, realizat cu actori lituanieni, s-a prezentat în primăvară.
Tomi Janežič, regizor și profesor la Academia de teatru, Radio, Film și Televiziune din Ljubljana, fondatorul și directorul artistic al Studioului de creație în artele spectacolului din Krušče, specialist în psihodramă, actor și fost director de teatru, este un iscusit făuritor de spectacole „emoționale și totodată intelectuale”, cum s-a spus, realizate peste tot în lume, invitate și premiate la prestigioase festivaluri, iar prezența sa pe afișul de la Teatrul „Csiky Gergely” este un indubitabil câștig pentru trupa aceasta și publicul ei spectator. Așa cum declara de multe ori, iar asta are artibutul evidenței pentru cei care i-au frecventat opera, creațile lui scenice au întotdeauna legătură cu oamenii de care se înconjoară, cu propria sa viață. Și acest 1978 caută și află punți dintre Timișoara, orașul unde s-a montat și care îl găzduiește, și Nova Gorica localitate slovenă în apropierea căreia a văzut lumina zilei regizorul lui și unde se va juca în vara anului 2025. Spectacolul 1978 este o roză a vânturilor, un turnesol pentru revelarea unor complexe (chiar complicate) relații spațiale și temporale, trecute prin filtrul sensibilității directorului de scenă, ca individ și creator, alături de o echipă omogenă ce stă de veghe la compartimentele acestui demers de un incitant sincretism, și de o trupă perfect sincronizată, dedicată, afirmând o disciplină de lucru pilduitoare, luată părtașă la scenariul care reprezintă în fapt contragerea, sublimarea poveștilor personale ale regizorului și ale actorilor din distribuție. Este un spectacol care iscodește, pe îndelete, pe durata a cinci ore, în trei acte și trei spații de joc distincte, fire văzute ori tainice, legături pe care le explorează în contexul sincroniei și diacroniei unor evenimente locale și globale, între orașul de pe Bega care l-a văzut născându-se într-un vast și ingenios laborator de creație în spațiu neconvențional și Nova Gorica/Gorizia, orașul care după Al Doilea Război Mondial a fost scindat între cele două state, fosta Iugoslavie (azi, face parte din teritoriul sloven) și Italia, explorat aici ca un nod de întretăiere a destinelor celor care sunt personajele spectacolului, majoritatea, membrii aceleiași familii de timișoreni. Pașii hotărâtori în viață ai unora dintre ei, cu repercusiuni și asupra vieții altora trec/ajung prin orașul și astăzi de graniță, pe firul întortocheat al devenirii, sub timpuri și ideologii. Arborescenta cronică de familie are așadar ca punct inițial anul 1978, de aici titlul spectacolului, care poate fi înșelător într-un fel, căci, deși demersul scenic începe ca o pagină preponderent realistă, în cheie parodică însă, a acelui an, cu evocarea atmosferei specific totalitare, spectacolul se construiește în straturi succesive, mereu mai profunde, cum spuneam, pe verticala și orizontala destinului unor trăitori în spațiul geografic stăjuit (simbolic și metaforic) de cele două orașe.
Regizorul a ales pentru această montare fosta Facultate de Hidrotehnică, dezafectată în prezent. Starea de degradare a clădirii, faptul că este complet neîncălzită, că se află departe de centrul azi strălucitor al Timișoarei, înconjurată de beznă pe timpul reprezentației și un teren și el în paragină o făceau puternic grăitoare în acea zi foarte răcoroasă de decembrie pentru frigul și cenușiul din case, din oameni, umiliți, ultragiați în ființa lor profundă, din vremea evocată când ni se spunea că „pășim spre comunism în zbor”. (Mă întreb dacă pe timp de vară efectul poate atinge tot atât de puternic spectatorul…). În prima parte, suntem poftiți într-un amfiteatru cu tot parfumul lui invadându-ne din propriul nostru trecut studențesc, pe cei mai vârstnici, cu incitant exotism, pentru generațiile computerizării și care cochetează cu inteligența artificială. Suntem în mijlocul acestei familii timișorene în ziua de 26 ianuarie, ziua de naștere a „tovarășului”. Suntem la ora 16 și sună telefonul. Răspunde mama. Nu știm însă cine e la celălat capăt al firului. Suspansul se conservă cu supraimpact emoțional până spre finele spectacolului. Cu un minim de recuzită, printre simbolurile propagandistice ale epocii lui Ceaușescu (portretul tronând peste toate în primul rând, și lozincile), asistăm la o regăsire a timpului prin vocea naratoare din off a lui Zsolt (Mátyás Zsolt Imre). Elev la acea vreme, el ne face să îi „vedem” prin ochii lui de atunci pe toți ai casei: mama (Simó Emese), cadru medical care asista în zilele ei „rele” la felul cum erau lăsate să moară în spital femeile care făcuseră avort sau compunea pentru fiul ei și succesul lui școlar acea scrisoare imaginară către „conducătorul iubit”, encomiastică, în total dezacord cu propria simțire și gândire, tatăl (Czüvek Lorand) dedat la o mică activitate contrabandistică la granița cu sârbii, de unde aduce tricouri în pofida intedicției din partea autorităților de a fi purtate, unchiul (Jancsó Elöd) cu care împărțea aceeași cameră fiindcă o alta era ocupată de Străbunicul (Kiss Attila) care în fapt petrecea toată ziua în bucătărie, senilizat la cei peste 90 de ani ai săi, sora bunicului (Vajda Boróka), despre care, vom afla însă mult mai târziu, nu îmbrățișa pe nimeni mai mult de 30 de secunde trăgând ponoasele unei violențe din vremea războiului. Singurul din familie care nu locuiește acolo este Bunicul (Balasz Attilá). Alături de apartamentul înecat în promiscuitate pe bază de „politică locativă”, dar și de ideologie sufocantă, o aflăm pe soția securistului, Vecina (Borbély B.Emília ) care, din darurile pe care le primea de la partid, fiindcă și ea era născută tot pe 26 ianuarie, mai aducea câte ceva familiei unde trage de zor cu ochiul și cu urechea, și tot prin preajmă mai era țiganul (Lajter Márho Ernestó) care, tot mai târziu vom afla, a fost acela care a salvat-o pe mătușă de tentativa de viol a unor soldați ruși. Cu toții au ceva mașinal, interpreții nu se privesc, poveștile lor curg cumva paralel, dar forța lor cumulativă alcătuiește într-un incitant puzzle această paradigmă care definește sistemul, unde este vorba despre muzica la care visam și care ne era interzisă, despre vestimentația sau coafura pe care ne-o doream și nu o puteam avea, despre viața pe care nu eram lăsați să o trăim după plac… Frustrarea este unanim împărtășită, dar fiecare apariție (personajele ni se arată mai întâi ca un „band” ușor deconcertant, unde fiecare actor cântă la ce instrument știe) respiră subtilă ironie și, chiar dacă regizorul ne îndeamnă să… privim înapoi cu mânie, întregul demers secvențial degajă o bună doză de umor care să permită distanța necesară spre a aprecia valoarea „moștenirii” acum recuperate. Prezent în mijlocul publiculului și al actorilor care sunt laolaltă, neseparați, în acest spațiu, îl vezi și îl simți pe regizor că trăiește intens propriul spectacol, în care intervine la un moment dat chiar cu o mică indicație de interpetare, pentru ca în a doua și a treia parte să aibă deopotrivă „dialoguri” cu actorii și acțiuni printre ei (cum a fost manipularea unui aparat de fum spre final).
După o pauză de 15 minute, când se oferă spectatorilor ceai fierbinte, ne regăsim cu toții într-o sală mult mai mică, stăm umăr lângă umăr la propriu și așteptăm să vedem cum ne vom întâlni cu personajele pe care le-am lăsat, tot așa, umăr lângă umăr, grupate de ieșire pe ușa acelui amfiteatru. Dar, stupoare! Cine știe că lui Tomi Janežič nu îi plac defel inserțiile video („meteahnă” la care se face și acum referire) trăiește desigur mirarea de a asista mai întâi la un film de câteva minute bune. Prin el, sensul unor fapte revelate deja în primul act se îmbogățește, altele despre care vom afla ulterior sunt cu subtilitate anticipate. Elemente-cheie pe țesătura narativă dobândesc valoare de metaforă filmată, își probează dialogul peste spații și timpuri, legătura dintre orașul cu casele lui păstrătoare de amintiri și cel cu oportunități de scăpare dobândește alte și alte dimensiuni. Umorul devine incendiar, iradiant. Al lui Carlo Zoratti, autorul și povestitorul montajului video. Al regizorului care ne scoate din film înapoi spre teatru printr-o nu mai puțin amuzantă demonstrație… tehnică. Și iată-ne în apartamentul doar sugerat în primul act, acum configurat printr-un decor realist la scara 1/1, spațiu marcat de un acut simț al timpului cu încărcătura lui emoțională cizelatoare. Toate aceste obiecte „de epocă” funcționează ca un soi de declanșator de introspecție proustiană asupra personajelor și sunt capabile să trezească layere de amintiri publicului: aragazul, bufetul de bucătărie tip, televizorul din primele generații unde Kunta Kinte, eroul din serialul Roots, rămas ca o emblemă pentru anii ’70 în tot acest perimetru geografic evocat, nu contenește a-și cauta… rădăcinile și a lupta pentru a-și afirma identitatea, aidoma personajelor noastre. Ca sub un uriaș obiectiv care le focalizează puternic, acestea, prin propria voce de-acum, își dezvăluie mai ample fațete de personalitate ori tipologie umană marcate, într-un fel sau altul, de trecut. Remarc succesivele momente cu o minuție a detaliului măiestrit șlefuită de regizor, cu energică și debordantă cheltuire tensională împlinite de actori, cum este relatarea Bunicului (Ballasz Attila) despre felul cum el, soldat, a stat față în față cu dușmanul pe front, doi vorbitori ai aceleaiași limbi, dar luptând fiecare pentru țara unde i-a despărțit soarta. Și tot acum episodul asasinării împărătesei Sisi devine o „explozie” energetică a întregului grup de actori (coregrafia Döbrei Dénes). Pe această glisare în sus și în jos prin memoria colectivă și intimă, o altă fucusare este de asemenea foarte impresionantă: momentul Străbunicului (Kiss Attila), la vremea când era soldat în Primul Război Mondial. Ceea ce, pe frontul de la Isonzo, celebrul câmp de bătălie, de lângă Gorizia, loc de rugă pentru el tânjind să nu se prăpădească și să apuce să-și vadă fiul nou-născut, se „metamorfozează” în liman al unui alt fel de speranță, pentru Unchiul. Acesta, după saltul riscant în apele învolburate ale Dunării (acțiune-limită pentru care s-a antrenat în dușurile reci, câte o oră zilnic în baie, făcându-i în ciudă copilului Zsolt) tot pe acolo găsește calea către lumea liberă. Și tot pe acolo va afla scăpare Eszter. Dar cu ea facem cunoștință în cea de-a treia parte a spectacolului.
Odată consumat un nou antract de 15 minute, suntem conduși într-o hală foarte înaltă, cu mult mai rece, mai respingătoare decât celelalte două spații de joc anterioare, senzație amplificată și de o mare groapă ce se cască precum un hău rău prevestitor pe care o adâncesc, în timp real și cu real sârg actorii. Unii spectatori ocupă un șir de bănci la nivelul planșeului unde joacă aceștia, ceilalți sunt îndrumați spre un alt șir de bănci, în partea de sus, la un fel de balcon îngust, dispus de jur împrejur, foarte la înălțime, unde se ajunge pe scări. Zsolt nu mai este doar o voce, el apare fizic printre celalți, și odată cu asta, istoria recuperată la nivel personal dobândește valoarea faptului menit unei altfel de dăinuiri. Prin artă. Mutat în casa Bunicului, care a fost a Străbunicului, el găsește un jurnal al aceluia și vrea să-l valorifice ca scenariu, deslușind alte fapte. Acum, planurile istoriei se intersectează și își răspund cu și mai acută pregnanță într-un discurs ce dobândește puternică încărcătură metaforică tocmai sub puternicele accente ale unui realism izbitor, cu tentă de-a dreptul naturalistă. Firele poveștilor se descâlcesc, unul dintre cele mai reușite momente îl are protagonist pe același Bunic (Bállasz Attila) care, în numele trecutului său de vajnic luptător pe front, se zbate (și la propriu, pe marginea acelei gropi adânci unde practic înoată în noroi) ca să obțină actele de emigrare (din lagărul comunist) pentru nepoata sa Eszter (Szöltösy Eszter). Versurile pe care aceasta le recită, comentariul sumbru, recurent, al altui personaj feminin interpretat de Borbély Emília, ce se întersectează cu replicile lui Zsolt, mama într-o încordată expectativă la gura sobei unde aruncă lemne pe foc și fierbe ceai, toate creează o stranie și apăsătoare atmosferă. Lumina este difuză, muzica penetrantă. Un moment paroxistic, atins în scenele repetate până la a-ți provoca ție, spectatorului, aproape o durere fizică, este acela cu cei trei soldați, victime din Primul RăzboiMmondial pe același front de la Isonzo, săpând tranșee, trăindu-și groaza și neputința, escaladându-le, scăldați în sângele care curge șiroaie și în noroi (autentic produs pe scenă cu un furtun de apă rece), sub tirul necurmat al gloanțelor și al exploziilor, prin glodul care li se lipește pe trup, parcă pentru totdeauna, care îi sleiește în reluarea la nesfârșit a aceleiași lupte care nu aduce nimic altceva decât disperare, deșertăciune. Sunt întrupați cu o excepțională tensiune dramatică de către actorii Jancsó Elöd, Lájter Márko Ernestó, Czüvek Lorand într-una dintre cele mai antirăzboinice pagini pe care am putut eu să o văd pe o scenă de teatru. Ei reprezintă de fapt Soldatul de oricând și de oriunde, de aici și de acolo, de acum și de atunci, purtător al războaielor care au fost, care împart/despart dureros lumea, care sunt încă și, din păcate, vor mai veni, cum ne dă de înțeles finalul cu soldățeii de plumb înșirați acolo în mizeria cleioasă, întunecată a tranșeelor. Gata oricând să fie repuși ca pe o tablă de șah, în jocul cinic belicos, de putere, neiertător, impasibil al istoriei, care nu ține seama de sensibilitățile individului, de dorințele lui, de aspirațiile lui… Nimic altceva decât un neînsemnat pion… Copleșitor final. Al unui spectacol cu valoare de penetrant avertisment și care nu prea ne lasă să întrevedem raze de lumină la…orizont.
Acest demers complex, de amplă respirație, a constituit deopotrivă o avanpremiră la sărbătorirea a 70 de ani de la înființarea Teatrului Maghiar de Stat din Timișoara ca instituție, ce a însumat, în data de 15 decembrie lansarea unei monografii a teatrului, vernisajul unei expoziții documentare și un spectacol de gală, cu titlul Intersecții. 1978 este o producție care aduce încă o dovadă peremptorie că Teatrul „Csiky Geregely”, condus de actorul Bállasz Attila, are astăzi o trupă ambițioasă ce dă seama de un înalt profesionalism dovedit și acum, ca și într-o pleiadă de spectacole din ultimii ani în care credem că acest spectacol se înscrie cu brio, anume, acea suită minuntă de producții realizate prin colaborări cu importante personalități precum regizorii Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Kokan Mladenovič, Radu Afrim, Urban Andras ș.a.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
