„Chinezește îți vorbesc eu ție?”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

Teatrul Beit Lessin își asigură spectatorii că piesa Chinezește îți vorbesc eu ție? este un text clasic. Piesa este o adaptare pentru scenă a unei povestiri de Savyon Liebrecht, autoare israeliană născută la München în 1948; nu e limpede cine este autorul adaptării pentru scenă a povestirii. Oricum ar sta lucrurile, textul acesta este un „șlagăr” care a mai figurat cândva în repertoriul Teatrului Beit Lessin, fiindcă șlagărul, clasic sau nu, aduce la teatru un anumit public, publicul drag teatrului – nu intelectualitate sofisticată și snoabă, ci o categorie mai modestă de spectatori, care nu vor ca teatrul să-i pună pe gânduri, chiar deloc nu vor asta, ci vor ca teatrul să-i înduioșeze – eventual să le stoarcă o lacrimă – și să-i amuze un pic.

Acțiunea piesei se petrece undeva în a doua jumătate a anilor ’60. Încă n-a trecut destul timp de la întemeierea statului Israel, în 1948, pentru ca noii veniți să se fi desprins cu totul de deprinderile lor europene, produse de educația europeană a părinților lor și să-și fi însușit tot ce ține de o altă mentalitate socială, mai înaintată, mai liberală, mai tolerantă, alimentată de speranța, de convingerea că noua întocmire politică le va asigura tuturor un viitor fericit. În această convingere răzbat ecouri ale idealurilor socialiste. S-ar putea crede că textul oglindește realitatea socială (și politică) a Israelului epocii, dar lucrurile nu stau așa – piesa este o melodramă cusută după toate regulile care prezidează la întocmirea unei melodrame: un bărbat „șovăind” între două surori care, amândouă, îl doresc, o fătucă încă neieșită bine din adolescență, care pare să-l vrea și ea pe respectivul bărbat, casa bătrânească a familiei care trebuie la un moment dat scoasă la vânzare, prilej de amintiri și de nostalgii, un vecin irakian îndrăgostit de fiica proprietarilor casei – iubirea lui, tăinuită cândva, iese la iveală în momentul vânzării casei și, trecând peste toate prejudecățile naționale de odinioară, fiica râvnită în taină ani și ani se culcă în sfârșit cu adoratorul ei irakian (între timp mentalitatea socială a evoluat înspre bine).

Versiunea pe care Beit Lessin o joacă acum este pusă în scenă de directoarea teatrului, Tsipi Pines, regizoare și pedagog, o figură de marcă în peisajul teatral israelian, temută de multă lume, o doamnă energică și autoritară, cu vocație pentru munca de conducere – a condus vreme de 12 ani Teatrul Municipal din Beer Sheva; judecând după spectacolul Chinezește îți vorbesc eu ție?, conceptele ei regizorale se află pe același făgaș cu conceptele ei repertoriale. Teatrul este însă o artă în care se face simțit un foarte puternic „ce” paradoxal: o piesă mediocră, confecționată toată din clișee, poate să beneficieze de o interpretare actoricească fericită, care să producă impresia că înnobilează textul. E firește doar o impresie, dar una care parvine să înșele.

Decorul spectacolului a fost creat de Kineret Kiss. E inteligent, absolut funcțional, extrem de curat stilistic. Costumele Ornei Smorgonski sunt, ca totdeauna costumele acestei scenografe, ireproșabile.

Rolul mamei este jucat în spectacol de admirabila Shiri Golan care, cu o economie de mijloace ieșită din comun, își impune personajul cu toate prejudecățile lui și cu toată nedezmințita lui severitate. Prezența scenică a încă tinerei actrițe mi-a amintit-o pe cea a neîntrecutei Aura Buzescu. Îmi pare rău numai că teatrul nu se grăbește s-o distribuie pe Shiri Golan și în roluri de altă factură, înainte ca asprimea să devină în jocul ei un șablon.

Pe sora mai ușuratică a eroinei o joacă Limor Goldstein, căreia rolul îi dă prilejul să reia maniera prin care s-a impus în alte roluri; asta nu e mult, dar nu e nici puțin. Personajul masculin central al piesei este jucat de Nimrod Bergman, matur, echilibrat, foarte măsurat în mijloacele lui actoricești. Ar putea să se confrunte convingător cu vreuna din marile partituri shakespeariene – precum, de pildă, Coriolan; dar am trista certitudine că nu Beit Lessin îi va oferi o asemenea șansă profesională.

Kobi Faraj joacă discret și elegant, și cu farmec, rolul irakianului credincios peste ani iubirii lui din tinerețe.

Dacă Meital Notik în rolul eroinei principale a piesei, ca adolescentă mi s-a părut corectă, nu mai mult, Danielle Gal în rolul central al piesei nu izbutește, după mine, să aducă în scenă cu toată forța necesară personalitatea eroinei, care trece în răstimpul pe care-l oglindește piesa prin procesul, deloc lesnicios, de dobândire a unei atitudini adulte față de societate, față de lume, față de viață în general.

Nu sunt iubitor de melodramă, o nu!, dar am apreciat profesionalitatea exemplară a actorilor; chiar așa alcătuit din clișee cum era, spectacolul, cum se spune, m-a „ținut”.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală