„De șase ori la Teatrul Beit Lessin”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

54
teatru

cronica de teatru logo leviathanAm recunoscut mai demult într-un articol că ani de zile nu m-am dus să văd spectacole la Teatrul Beit Lessin. Devenind cronicarul publicației Leviathan, m-am decis să-mi înving toate reținerile, să încetez cu discriminările, ca să pot da seama corect despre viața teatrală din Tel Aviv. La sfârșitul lunii mai am scris despre spectacolul Chinezește îți vorbesc eu ție?, care nu e o capodoperă, nu și nu, dar nu e nici un spectacol rău…

Acum s-a nimerit să văd, aproape la rând, șase spectacole la Beit Lessin, care a primit –  cred că în februarie anul acesta, dar nu sunt sigur în privința datei –  numele lui Baruch Ivcher, un om de afaceri israelian stabilit în Peru; acesta a contribuit, pare-se, cu multă generozitate la reamenajarea noii cădiri a teatrului, cea care a fost cândva a Teatrului Cameri.

Cel dintâi dintre spectacolele văzute acum la Beit Lessin a fost O lecție de dans. Piesa este scrisă de Marc Saint Germain, un fost militar canadian devenit scriitor. Citind prezentarea care e făcută piesei în materialele de publicitate ale teatrului, mi-am imaginat, cu candoare, că povestea asta despre prima iubire e din familia filmelor sovietice educative (folosesc nostalgic clișeul ăsta, cu toată duioșia de care sunt capabil!) despre și cu adolescenți, filme de-obicei fermecătoare, chiar și atunci când nu evită, ba chiar deloc, anumite clișee, și întotdeauna jucate de adolescenți veritabili, dăruiți cu un șarm irezistibil. Cum am putut să-mi imaginez una ca asta în zilele noastre!

Eroina piesei este o balerină care a suferit un accident, și acum nu mai poate decât foarte cu greu să umble, fiindcă e cu un picior blocat în bandaje. La ușa balerinei bate un vecin care declară că vrea să ia de la ea lecții de dans. Lecții de dans el nu primește, dar între cei doi începe o fierbinte poveste de dragoste care, undeva în partea a doua a piesei, un singur act cam de o oră și jumătate, îi aduce pe cei doi tineri în același pat din garsoniera eroinei. Un pic mai târziu aflăm de la eroul piesei că eroina l-a ajutat să-și piardă virginitatea. Povestea se încheie cu decizia celor doi de a rămâne împreună.

Nu pot nici măcar să afirm neiertător că e o piesă proastă; aș putea spune chiar că nu e rău scrisă, dacă n-ar fi înțesată de locuri comune și dacă n-ar degaja un foarte subtil parfum de vulgaritate. E un text sută la sută comercial, pentru un public care ar considera Doi pe un balansoar o dramă de o amețitoare profunzime filosofică, o piesă de-a dreptul inaccesibilă unei capacități mijlocii de înțelegere.

Piesa se desfășoară în decorul conceput de Shani Tor. Scenografia reproduce cu veridicitate în toate detaliile, un posibil interior de garsonieră americană. Costumele concepute de Shira Weiss sunt și ele întru totul plauzibile. Dacă interpreta eroinei, Meirav Shirom, reușește să exprime convingător caracterul și psihologia balerinei, sugerând cu finețe lipsa ei de prejudecăți în materie de relații cu bărbați, Tom Hagi, partenerul ei, încă tânăr (e născut în 1983), se arată deja ca un experimentat cabotin.

Trei balerine, în trei variațiuni ușor diferite ale unui costum negru de balet, se agită periodic pe scenă; presupun că ele nu existau în textul piesei, ci reprezintă contribuția la text a regizoarei Miri Lazar, care a conceput și mișcarea spectacolului (e și coregrafă) și a montat și banda lui sonoră. O personalitate enciclopedică.

Publicul primește această abilă, foarte îndemânatică și foarte comercială confecție teatrală cu nespus entuziasm. Nu e în asta nimic de mirare.

Următorul spectacol văzut la Teatrul Beit Lessin a fost Abdallah Schwarz. Autorul piesei este Rami Vered. A trebuit să-l întreb pe amicul Google ca să aflu cine e. Ei bine, e „dramaturg, scenarist și stand-up-ist”, e „autor satiric”. Prin urmare, un spirit enciclopedic, și el.

Întorcându-mă acasă după spectacol am constatat că el a fost pus în scenă de Roni Pinkovici, despre care a mai fost vorba în însemnările mele. În decembrie anul trecut, regizorul, foarte bolnav, a trecut, regretat de toți, în lumea celor drepți, în Elveția, prin sinucidere asistată.

Câteva cuvinte despre piesă. Nu e nevoie de studii filologice pentru a înțelege glumița din titlu – prenumele este arăbesc, în timp ce numele de familie este eminamente evreiesc. Acțiunea comediei se petrece într-o mică localitate din Samaria, în teritoriile ocupate de Israel. Fiica personajului titular urmează să se mărite în seara zilei în care se petrece această acțiune. Întreaga familie se agită, sora venită de la Tel Aviv, un frate, și părinții viitoarei mirese, aflați, după treizeci de ani de viață comună, în plină criză conjugală, de care intenționează să facă abstracție timp de o zi, ca să nu-i strice fetei lor nunta. Numai că tatăl fetei aude întâmplător un nevinovat cânticel de copii și netam-nesam începe să vorbească în arabă. Nu sunt psihiatru și nu pot oferi nici o explicație medicală pentru acest fenomen. Adevărul e că nici nu cred că o asemenea explicație poate fi dată. Vorbitul acesta în arabă pare a fi mai degrabă o convenție teatrală. El dezlănțuie în casă și printre cei apropiați o veritabilă vijelie. Nedumerire, uluire, neliniște, supărare, indignare, revoltă etc., etc. La un moment dat vorbitul în arabă încetează, la fel de uimitor cum a apărut. Uff, nunta poate avea loc așa cum a fost prevăzută, stăpânul casei nu și-a ieșit din minți, nimeni nu se dezice de convingerile lui. Totu-i bine când se sfârșește cu bine.

Nu sunt necesare lumini teatrologice excepționale pentru ca toți spectatorii, și toți cei care mă citesc în acest moment, să înțeleagă că piesa militează pentru prietenie între evrei și arabi, pentru încetarea oricăror conflicte între cele două neamuri, pentru înfrângerea oricăror prejudecăți în problemele naționale și religioase. O idee politică mai cutezătoare comedia lui Rami Vered nu conține, și nici spectacolul de la Teatrul Beit Lessin. Divertismentul e însă asigurat. Eu personal nu sunt în stare să mă amuz la genul ăsta de comedie, dar cei cărora spectacolul le e destinat se prăpădesc de râs.

Decorul unic al spectacolului a fost desenat de Zeev Levy, și e tradiționalul colțar de pereți dispus în diagonală, cu o fereastră mare vizavi de spectatori și uși în stânga și în dreapta, ușa de intrare în locuință fiind situată în peretele lung al încăperii. În decoruri similare am văzut cel puțin trei spectacole în vremea din urmă; cred că s-ar putea juca în el și nu puține comedii moderne românești; detaliul „original” al acestui decor îl constituie o prelungă banchetă sub fereastră –  bancheta reprezintă, de fapt, două mari lăzi prevăzute cu capace; în aceste lăzi se pot ascunde ușor, în anumite scene ale piesei, unele personaje. Costumele, previzibile ca și decorul, au fost create de Aviah Bash.

N-am să-i enumăr aici pe toți interpreții, deși cel puțin două nume dintre cele opt (plus încă unul într-un rol dublu distribuit) îmi sunt bine cunoscute. Rolul central al piesei este jucat de Avi Kushnir, bănuiesc că pentru el a fost pusă piesa în scenă, și ca să-l vadă pe el vin la Teatrul Beit Lessin plătitorii de bilete. Avi Kushnir reprezintă la Tel Aviv cam ceea ce reprezentau odinioară la București mai întâi Birlic și apoi Bibanu’. Când intră în scenă, actorul e întâmpinat cu aplauze și toată sala știe că în continuare va avea, unul după altul, foarte numeroase prilejuri să râdă în hohote. Și la aplauze Kushnir se bucură de o porție de entuziasm recunoscător dublă față de cea acordată partenerilor lui. N-am să-i contest faimosului actor un anumit farmec și nici o anumită omenie în ceea ce iradiază personalitatea lui. Dar, în același timp, o să fiu greu de contrazis în afirmația mea că în personalitatea aceasta e și o grandioasă porție de cabotinaj. De cabotinaj ieftior.

Următorul spectacol văzut la Teatrul Beit Lessin a fost cel cu piesa Stăpâna casei. E vorba de dramatizarea unui roman scris de Noa Yedlin, realizată de Shlomit Arnon Bar-Lev și de Liat Fishman Lani; cea dintâi e actriță (de film), dar s-a făcut cunoscută și ca autoare dramatică; cea de a doua e autoare dramatică și regizoare. Traducerea în românește a titlului piesei e exactă, însă titlul însuși e impropriu. O traducere mai apropiată de realitatea personajului central al piesei ar fi Șefa.

Eroina aceasta este o personalitate (de stânga) cunoscută, deținătoarea – elogiată și sărbătorită de toată lumea – a unui post înalt. Pe neașteptate, ea e acuzată că și-ar fi însușit mai bine de trei milioane din bani publici. Elisheva Vogel neagă că ar fi săvârșit fapta de care e acuzată. Una peste alta, familia o susține. Dar poliția își continuă cercetările și nu-și retrage acuzația, ceea ce produce disensiuni între neamuri – soțul eroinei și cei trei copii ai lor, o fiică (și soțul acesteia) și doi fii (dintre care unul e de curând divorțat).

Conflictele din familie fac să iasă la iveală că întreaga tărășenie a pornit de la fosta soție a fiului divorțat; aceasta, în „flirt” cu un superior ierarhic al fostei soacre, i-a relatat prietenului ei bârfe (neîntemeiate) despre Elisheva. Concluzia piesei e că familia trebuie să rămână unită în fața calomniilor. La concluzia asta (neașteptată!!! și uimitoare!!!) nu se ajunge însă înainte de mărturisirea eroinei că ea și-a însușit într-adevăr niște bani din fonduri publice, dar e vorba numai și numai de niște sume CARE I SE CUVENEAU… Nu sunt jurist, dar consider că, și dacă asta a fost efectiv situația, eroina tot în culpă e, fiindcă nici CE I SE CUVENEA n-avea dreptul să-și retragă din banii publici în chip samavolnic…

După cum Abdallah Schwarz a fost pus în scenă pentru Avi Kushnir, Șefa a fost pusă în scenă pentru Iona Elian-Keshet. În spectacol actrița apare cu o perucă grizonantă perfect hidoasă. Din fericire, ea continuă să aducă în scenă o impresionantă prestanță, o ținută ireproșabil elegantă și un farmec irezistibil, o nedezmințită autoritate. La toate acestea se adaugă o exemplară rostire scenică, de care par a se molipsi, binefăcător, și toți partenerii actriței. Dacă Elisheva Vogel traversează în piesă o dramă cumplită sau numai niște foarte mari neplăceri, asta rămâne să decidă fiecare spectator pentru sine însuși. Eu am decis că e vorba numai de serioase neplăceri.

Partenerii actriței (Robert Henig, Yael Wekstein, Tom Hagi, Yaniv Levi, Inbar Danon, Eliran Harosh) sunt toți excelenți; cine îmi urmărește însemnările știe că nu scot vorba asta din buzunar toată ziua-bună ziua.

Decorul spectacolului (Adam Keller) înfățișează un sejur-sufragerie sau o sufragerie-sejur standard; încăperea e orientată nu pe diagonală (închipuiți-vă!), ci frontal față de spectatori. Pereții de la grădină și de la curte sunt niște blocuri simetrice mobile care, pivotând spre sală, creează periodic spații noi de joc –  o soluție ingenioasă, și perfect estetică; tehnic, soluția funcționează fără nici o poticneală. Costumele –  fără cusur –  sunt create de Orna Smorgonski, care știe, printre altele, să flateze actorii, prin costumele imaginate de ea, și asta fără să se abată de la adevărul vieții.

Spectacolul a fost pus în scenă de Ido Rosenberg. Pe când era la școala de teatru făgăduia să devină un actor bun, și îndrăznesc să afirm că a fost răsfățat în mod corespunzător. În vremea din urmă se dedică regiei. Punerea lui în scenă este de o remarcabilă corectitudine, chiar izbutește să dea o expresie teatrală convingătoare feluritelor caractere și feluritelor ciocniri din piesă. Nu e foarte inventivă, dar textul nici nu îngăduia multă fantezie regizorală.

În rezumat, cu montarea acestei piese Teatrul Beit Lessin nu se dezminte – cu un profesionalism vrednic de toată lauda, el se preface cu mult succes că atacă teme acute de actualitate.

Autorul piesei Intimitate este încă tânărul Roni Kuban (n-are decât 42 de ani) –  jurnalist, regizor, scenarist, dramaturg, crainic radio și comper de televiziune. Eroinele piesei sunt patru femei din aceeași familie. Sunt ani de când nici una dintre cele patru n-a cunoscut dragoste – mama a rămas credincioasă amintirii unui soț iubit, fiica mai mare e reporteră la televiziune și-și sacrifică viața personală de dragul carierei, fiica mijlocie nu parvine să facă nici o legătură sentimentală de-a ei să dureze mai mult de două săptămâni, iar mezina e încă sub influența „zăpăcelii hormonale” produse de vârsta trecerii la maturitate. Între cele patru apare deodată un ofițer frumos și charismatic. Am parafrazat până aici prezentarea piesei pe site-ul teatrului. Ia ghiciți ce tărășenii declanșează această apariție, între patru femele chinuite de frustrări, a unui mascul ispititor!

Prezentarea piesei pe site-ul teatrului omite –  nu întâmplător –  două aspecte ale piesei și ale spectacolului. Cel dintâi e „amănuntul” că mama și-a crescut fetele în credința nestrămutată că tatăl lor a fost un erou, căzut în război pentru patrie; or el n-a fost deloc un erou, el a comis o teribilă eroare militară, care l-a costat viața pe el însuși, dar i-a costat și pe mulți dintre camarazii lui.

Al doilea aspect e că mama fetelor e muziciană, și că, prin urmare, spectacolul e împănat cu diverse numere muzicale, nu izbitor de originale, dar care „ne gâdilă urechile într-un mod plăcut” și satisfac preferința publicului casei pentru musical și pentru divertisment. Nu pot să nu notez că toți interpreții spectacolului cântă bine și frumos.

În cazul Intimității, acest al doilea aspect m-a supărat mai tare ca de-obicei –  cele patru actrițe distribuite în rolul mamei (Liat Goren) și în rolurile fetelor (Yael Wekstein – Frida, Yael Elkana, înlocuind o colegă, dar în spectacol nu se simte că e vorba de o înlocuire! – Naama, May Keshet –  Maya) sunt, toate, foarte bune, ca și Gal Amitai, în rolul ofițerului care vine să aducă la cunoștința Fridei, sora mai mare, jurnalista de la televiziune, o veste politică importantă, contravenientă versiunii oficiale cu privire la desfășurarea războiului din Liban, o veste pe care Frida nu o poate folosi, fiindcă televiziunea are legile ei și nu poate să pună în circulație știri neconfirmate. Din păcate, scrupulul profesional o va costa pe Frida, după toate probabilitățile, fericirea personală. Cânticelele dăunează foarte tare adevărului din jocul minunat al tuturor.

Decorul spectacolului a fost imaginat de Shani Tor, simplu și elegant – un paralelipiped alb-gri, cu uși în stânga și în dreapta și, în centru, cu o ușă glisantă foarte lată spre balcon, ușa prin care se vede balustrada acestuia și un atrăgător peisaj tel-avivez; în cadrul acesta economicos trebuie adusă când și când câte-o masă cu recuzită; treaba asta o fac în mod exemplar – detaliul e vrednic de semnalat într-un teatru atât de feminist ca Beit Lessin – două fătuci care par a se amuza grozav cu îndeletnicirea asta a lor. Costumele au fost create de Ula Shevtsov și nu am a le reproșa absolut nimic, în afara costumului alb cu care a fost dotată Frida pentru apariția din ultimul tablou, după ce tot spectacolul s-a arătat tip-top în alb-negru.

Din păcate, inevitabilele proiecții video, cu un sonor defectuos, mi s-a părut că mai mult încețoșează acțiunea piesei decât o limpezesc, deși acesta din urmă pare să fi fost, inițial, scopul lor –  să clarifice, să lămurească.

Mi-a părut deosebit de rău să constat imperfecțiunile acestui spectacol, fiindcă sunt în el nu puține momente convingătoare și atașante, și, totuși, el pare să fi ratat, din rațiuni comerciale, esențialul mesajului său potențial, care era social-politic, și nu sentimental.

Născut în 1959 în Canada și imigrat în Israel, cu familia, în 1970, Daniel Lapin este –  potrivit amicului Internet, adică amicei Wikipedia –  scenarist, dramaturg, traducător, regizor și autor satiric israelian (nu mă pot abține: alt spirit enciclopedic!…). În piesa acestuia Patru mame, este vorba despre Hila, o fătucă educată într-o familie religioasă și naționalistă; ea a ascuns amănuntul acesta față de iubitul ei Jonathan, iar acum, când stă să se mărite, realizează că trebuie să dezvăluie respectivul detaliu viitorului ei soț, riscând prin asta să compromită proiectul de căsătorie; Hila nu știe că și Jonathan ascunde față de ea un secret –  el este fiul unei perechi de femei, care s-au despărțit pe când el avea un an și s-au remăritat, amândouă, fiecare cu altă femeie; așa se face că Jonathan are patru mame, toate patru lesbiene… Nu e nevoie să fiți critici de teatru profesioniști ca să intuiți imediat ce situație comică generoasă (hahahahaha!, cu anticipație!) oferă maculaturii lui Daniel Lapin aceste picante date de pornire.

Cred, sper, că aceia care-mi citesc în publicaţia Leviathan articolele au observat că mi-am însușit întru totul unul din principiile de bază ale profesiunii de critic –  dacă afirmi despre o piesă că e bună sau că e proastă sau despre un spectacol că e bun sau că e prost, trebuie neapărat să-ţi motivezi afirmaţia… Sunt totuşi afirmaţii pe care nu e necesar să le motivezi – de pildă, afirmaţia că doi și cu doi fac patru…

Ei bine, în cazul piesei lui Daniel Lapin, Patru mame mă consider dispensat de îndatorirea de a-mi motiva afirmaţiile – piesa este o lucrare de un cretinism absolut, total şi evident, iar pe deasupra e şi în mod desăvârșit vulgară. Pus în scenă de Ilan Ronen, regizorul Teatrului Naţional Habima (după ce a fost regizor la Teatrul Khan din Ierusalim și la Teatrul Cameri), spectacolul este lung şi stupid şi de un cutremurător prost gust. Aceste însuşiri îl fac să satisfacă întru totul exigenţele publicului care se delectează cu glumițe pentru nerozi. Pe mine montarea m-a revoltat pentru că ea îşi bate crunt joc de talentul (neîndoielnic) al actriţelor distribuite în această penibilă antrepriză.

Isaac Bashevis Singer (1903–1991) a fost un imens scriitor, care și-a binemeritat pe deplin Premiul Nobel acordat în 1978. A scris exclusiv în idiș – 18 romane, 14 cărți pentru copii, cel puțin 12 culegeri de povestiri, memorii. Multe dintre scrierile lui au putut produce controverse, pentru că, în pofida faptului că și-a petrecut întreaga viață în mediu evreiesc, el și-a îngăduit adesea – în creațiile lui –  anumite libertăți față de credințele tradiționale ale poporului său.

Atunci când a ales să pună în scenă, sub titlul Cei îndrăgostiți și plăcuți, dramatizarea povestirii Cei doi a lui Bashevis Singer, povestirea în care e vorba despre relația homosexuală dintre doi elevi de yeshiva, Teatrul Beit Lessin s-a arătat cutezător. Faptul că viziunea scriitorului asupra fenomenului homosexualității pare azi ușor depășită (acesta e atribuit de prozator numai și numai unei educații defectuoase) nu împiedică povestirea să reprezinte un act de curaj, nici să fie o nuvelă superbă, și nu micșorează nici meritul teatrului de a o fi introdus în repertoriul lui.

Dramatizarea povestirii lui Bashevis Singer a fost realizată de Moti Lerner, cunoscutul dramaturg, și de Israel Zamir, fiul unic al marelui Bashevis Singer; Zamir a fost jurnalist și scriitor și în 2014 a trecut, la 85 de ani, în lumea celor drepți, la kibbutz-ul Beit Alfa, unde și-a petrecut 77 de ani din viață.

Pe când Israel n-avea decât cinci ani, Isaac Bashevis Singer i-a abandonat, pe el și pe mama acestuia, Runia Shapira; trei ani mai târziu cei doi au imigrat în Israel prin Rusia și s-au stabilit la Beit Alfa; autor a nouă cărți și a mai multor traduceri din opera tatălui său, Zamir a reluat relațiile cu acesta în 1955; în cartea lui Călătorie la tatăl meu, Isaac Bashevis Singer, fiul povestește reîntâlnirea cu tatăl lui, și atitudinea rece a acestuia față de scrierile odraslei, manifestată prin exclamația: „De ce nu traduci cărțile mele, în loc să ți le scrii pe ale tale ?”; cu toate astea, Zamir a susținut că în cele din urmă între el și celebrul lui tată „s-a legat o prietenie profundă”; Israel a lucrat la cotidianul (de stânga) „Al-Ha Mishmar”, iar mai târziu a trecut la ziarul „Maariv” (centru politic); în urma lui Israel Zamir au rămas patru copii și nouă nepoți.

Vă rog să mă credeți – îmi dau seama perfect că povestea lui Israel Zamir este total irelevantă pentru analiza spectacolului de la Teatrul Beit Lessin despre care am început să scriu. Însă am ținut să relatez această poveste, ca să sugerez, celor care mă citesc, că viața fabulosului Bashevis Singer este ea însăși un roman, și că istoriile uneori aproape incredibile din scrierile acestuia nu sunt decât chintesență de viață.

A mai fost un motiv care m-a mânat la acest spectacol – dar despre asta nițel mai jos.

Spectacolul a fost pus în scenă de Ido Rosenberg, pe care l-am mai pomenit o dată în cuprinsul acestor notițe. Regizorul a găsit cu cale să povestească istoria „celor doi” adăugându-i mult balet (coregrafia – Tomer Iphrach, pe muzica lui Elad Adar) și nu puține numere acrobatice. Adaosurile acestea nu au absolut nici un sens, afară doar dacă scopul lor nu a fost, din pornire, să abată atenția spectatorilor de la sentimentele profunde ale eroilor, și de la drama acestora, scufundând trista lor istorie în exotic și pitoresc. Ca să atingă acest scop nemărturisit, regizorul a alăturat actorilor care interpretează piesa patru dansatori profesioniști. Decorul a fost conceput de Shani Tor, e funcțional, după cum stilistic e nicicum, costumele au fost concepute de Orna Smorgonsky, care – ca de-obicei – a lucrat impecabil.

În ce mă privește, declar că sunt de o viață împotriva dramatizărilor: ele nimicesc tot parfumul manierei povestitorului fără să poată pune în loc o structură dramatică autentică; în cazul povestirii lui Bashevis Singer rezultatul e foarte greu suportabil; în afară de asta, textul majorității dialogurilor a fost păstrat în ebraica fermecătoare a povestirii, numai că, spre deosebire de cum este ea receptată la lectură, de pe scenă ea sună foarte neplăcut arhaic, aproape de nemistuit. Tot tragismul și toată poezia nuvelei, tot adevărul ei, s-au dus pe apa sâmbetei; ce se vede pe scenă e o poveste trivială cu un travestit persecutat.

Ei, și cine sunt actorii distribuiți în spectacol? Ianiv Biton, unul dintre cei mai înzestrați studenți pe care i-am avut în peste douăzeci de ani de pedagogie teatrală – prezența lui printre interpreți a fost, poate, motivul decisiv care m-a dus la spectacolul despre care scriu acum – apare într-un rol de povestitor și joacă acest rol în modul cel mai standard posibil – Beit Lessin i-a luat cu mâna tot hazul, e de nerecunoscut… Cei doi sunt în spectacol Iedidia Vital – care îl joacă pe Zissel, și se plimbă mai tot spectacolul în rochie – și, ca partener al acestuia, în rolul lui Azriel, Niv Nissim – care iese parcă cel mai „curat” din această sinistră montare.

După Patru mame am crezut că spectacol mai de prost gust nu e posibil. Ei bine, este! Din rafinamentul cu care Bashevis Singer tratează gingașa temă pe care și-a ales-o teatrul n-a lăsat nici cea mai vagă urmă, în schimb spectatorilor li se oferă o privire, pasămite complezentă, asupra lumii închise a „ălora”, a „poponarilor” și spectacolul se încheie în aplauzele frenetice ale publicului, care e făcut să nu observe că încheierea poveștii e o sinucidere colectivă…

Cu toată străduința mea de a nu folosi cuvinte prea dure când scriu despre ce văd pe scenele israeliene, de data asta nu pot să calific priveliștea contemplată altfel decât ca pe o oroare, o oroare în felul ei perfectă, o oroare absolută.

A venit momentul să închei aceste însemnări. Am să fac acest lucru, revenind la ceva ce am semnalat la începutul lor – „ani de zile nu m-am dus să văd spectacole la Teatrul Beit Lessin”.

Cândva am încercat să explic de ce. Cu îngăduința Dumneavoastră, am să mă citez pe mine însumi.

„Spectatorii pentru care lucrează Beit Lessin sunt spectatori care vin la teatru prin sindicat și oameni mai mult de vârstă mijlocie și, cum se spune, de condiție, care sunt însetați de divertisment și care țin să fie à la page cu fenomenul cultural, considerând că ultimul succes comercial parizian/londonez/new-yorkez reprezintă și ultimul strigăt în materie de teatru modern. Toți acești spectatori nu se omoară după subțirimi psihologice, pentru care nici actorii din partea locului nu posedă întotdeauna mijloacele necesare, și nici admiratorii necondiționați ai acestor actori antenele necesare. Beit Lessin le oferă acestor spectatori actoria pe care ei doresc s-o vadă la teatru, o actorie de clișee; dacă asta e actoria pe care ei și-o doresc pe scenă, și asta e exact ceea ce teatrul le furnizează, nu le pot ura, și teatrului, și spectatorilor lui, decât «să le fie de bine».” (Leviathan, 30 decembrie 2018).

Desigur, nu e vorba numai de calitatea jocului actoricesc de la Teatrul Beit Lessin. Actori buni sunt în toate teatrele. Sunt și la Beit Lessin. E vorba de însăși alcătuirea repertoriului, în care marii clasici nu apar niciodată, și nici scrierile cele mai valoroase din dramaturgia modernă. Teatrul Beit Lessin manifestă o mare slăbiciune pentru comedioare și pentru melodrame. Piesele pe care le alege el trebuie să facă spectatorii ori să se tăvălească de râs, ori să bocească de să sară cămeșa de pe dânșii. Teatrul vrea succes comercial sigur. Dramaturgia de idei e ceva ce Beit Lessin se ferește să cultive. Publicul acestui teatru nu trebuie să facă efortul de a gândi.

Beit Lessin nu e teatrul meu și voi reîncepe să evit sistematic spectacolele lui. Nu, nu din snobism. Împotriva snobismului am fost vaccinat foarte de timpuriu. N-am cum să dovedesc asta, dar ăsta e adevărul. Dacă aleg consecvent anumite spectacole și ocolesc altele la fel de consecvent e ca să mă protejez. Vizionarea de spectacole trebuie să-mi facă plăcere, trebuie să-mi producă bucurie. Și asta chiar dacă ele nu mă entuziasmează întotdeauna, ba chiar nu mă entuziasmează decât rareori. Dorința de a le descifra trebuie să-mi solicite creierul. Dacă ce văd pe scenă mi se pare ordinar, dacă mi se pare ieftin, atunci mersul la teatru își pierde pentru mine orice noimă.

Și de lucrul ăsta, iată, e musai să mă păzesc!

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.