Desfășurat la început de iunie 2023, Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea (FITO), organizat de Teatrul „Regina Maria” și Consiliul Județean Bihor, cu sprijinul Primăriei Municipiului Oradea și al Asociației Visit, a răsplătit, credem, din plin așteptările iubitorilor de teatru, dar și ale organizatorilor, după cei trei ani în care a lipsit din peisajul cultural al Municipiului și al țării. Ajuns la a VIII-a ediție, acesta a cuprins trei direcții distincte, dar convergente prin gustul pentru actul artistic de valoare: spectacole în aer liber (din Timișoara și Satu Mare) și concerte de stradă (ușor afectate de ploaie), spectacole în cadrul concursului de teatru scurt și spectacole invitate în afara concursului.
Secțiunea competițională, nucleul forte și iradiant al manifestării (continuatoarea „Săptămânii Teatrului Scurt”, desfășurat constant din 1976 până în prezent), a reunit 17 reprezentații (dintre care una, eliminată pentru că a depășit durata convenită prin regulamentul de concurs care impune o limită de 90 de minute). Prin aceasta festivalul a „baleiat” harta teatrală a țării din Oradea la București, Cluj-Napoca, Turda, Sibiu, Botoșani și a dat deopotrivă seama de deschiderea lui către lume, nu doar prin repertoriul universal bazat pe texte semnate de Ovidius, Pirandello, Shakespeare, Caragiale (în incitante și ingenioase adaptări) sau de contemporani celebri (Boris Vian, Jon Fosse) ori, de alți autori bătând viguros la porțile afirmării (Mimi Brănescu, Fran Kranz, Denis Kelly, Spiro Scimone, Cosmin Stănilă ș.a.), dar și prin includerea unui spectacol de teatru-dans din Polonia (Romeo & Julias Unplagued Traumstadt, Polski Teatr Tancá din Poznan), a unuia din Republica Moldova (Eu sunt vântul, Teatrul „Alexei Mateevici” din Chișinău) și a altuia cu actori din Georgia, regizat de Radu Ghilaș și bazat pe un text de Dimitré Dinev, scriitor bulgar stablit în Austria și jucat azi cu succes în toată lumea (Til Death Do Us Part, Meskheti State Drama). Această parte a festivalului, derulată mai ales în Sala Arcadia, în noua și moderna Sală Transilvania, dar cu trei spectacole și în sala mare a Teatrului „Regina Maria”, a avut parte de un public numeros nutrind în mod evident dorința unui teatru de bună calitate, ceea ce i s-a oferit credem cu multă generozitate și incontestabil profesionalism. Prin aceste spectacole intrate în concurs, festivalul orădean a oferit deopotrivă o imagine edificatoare pentru evoluția artei scenice, pentru coordonatele ei cardinale la timpul prezent. Au fost unele spectacole care au îmbrățișat incitante formule sincretice, altele erau adaptări foarte creative după texte celebre, iar festivalul nu și-a dezmințit reputația și ambiția programatică de a rămâne și o platformă a dramaturgiei naționale.
De această dată au coexistat pe scena lui și Patima roșie de Mihai Sorbul (Teatrul „Aureliu Manea”) unde personajele și acțiunile lor ambiționează la o nouă viață, cu ecou pronunțat contemporan, și Ultimii de Mimi Brănescu, premieră din decembrie anul trecut a teatrului-gazdă al FITO, unde autorul revine în repertoriu cu acestă piesă foarte actuală în lectura Denisei Irina Vlad. Actrița-regizoare motivează alegerea sa pentru textul care exprimă o realitate mioritică dură, nefardată și frustă, prin faptul că „toți visăm la o viață mai bună, visăm să fim fericiți și, în funcție de conjunctura în care ne aflăm, suntem dispuși sau nu să facem compromisuri”. Într-o distribuție foarte dedicată, pentru compoziția savuroasă în rolul bătrânului Ică, actorul Pavel Sîrghi care pune aici cu pregnanță în valoare posibilitățile sale complexe de actor cu puternică vână comică, dar totodată capabil să insinueze cu abilitate sub fațada ludicului glumeț un profund dramatism, a primit Premiul pentru cel mai bun actor. Tot prin mijlocirea unui text din dramaturgia noastră contemporană, foarte recent, numesc aici Toate lucrurile pe care mi le-aluat Alois de Cosmin Stănilă, au ajuns pe podiumul concursului de Teatru Scurt alți doi minunați participanți la regalul teatral ordădean. Anume, actrița Emöke Kató și regizorul Andrei Măjeri. Cea dintâi, interpreta principală din spectacolul omonim realizat la Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, laureata UNITER în 2020 pentru acest rol împlinit cu o gradație și un rafinament subtil al mijloacelor expresive spre a reda ravagiile progresive ale bolii necruțătoare asupra minții și întregii ființe a personajului ei, își adaugă, iată, în palmares Premiul pentru cea mai bună actriță la FITO. Regizorul spectacolului, Andrei Măjeri, primește Premiul pentru cel mai bun regizor atât pentru spectacolul clujean (nominalizat și la cel mai bun spectacol), cât și pentru producția de la Botoșani cu Eroine. În propria sa traducere, care îl recomandă (și nu e prima oară) ca pe un regizor-dramaturg, spectacolul botoșănean este o foarte incitantă adaptare a sa după tomul epistolar intitulat Eroine, ivit de sub pana poetului latin Publius Ovidius Naso. Acesta se constituie într-un parcurs prin istoria antică redată prin scrisori de dragoste adresate de femei celebre eroilor nu mai puțin celebri care le-au înșelat așteptările, speranțele, încrederea… Cu mult bun gust și simț al măsurii, spectacolul dinamic și fluent, nelăsând să „adoarmă” vreo clipă interesul publicului, prin focusarea delicată, dar pregnnată a unei întregi pleiade de teme circumscrise condiției femeii și a omului, în general, este împlinit cu opt actrițe ale Teatrului „Mihai Eminescu”.
Am remarcat între spectacolele de teatru scurt o varietate a formulelor abordate, plăcută pentru spectatorul simplu pasionat de teatru (au existat și abonamente pentru festival), interesantă pentru cel profesionalizat, dar poate mai dificilă când era vorba de aprecierile de valoare ce se cereau juriului confruntat cu o paletă atât de variată. Iată, bunăoară, a fost viu aplaudat spectacolul Le Schmürz (Teatrul Szigligeti), o adaptare în formula teatrului fizic a piesei Les bâtisseurs d’empire, traducând prin limbajul corporal (regizor-coregraf Barabas Hunor) experiența ritualică și purificatoare a unei existenței cotidiene apăsătoare. Deconcertat în primele clipe, când actorii-dansatori polonezi, într-un soi de izolete (spectacolul lor după Shakespeare creat în pandemie chiar are ca ax central omenirea în stare de criză), ofereau un preludiu interactiv amuzant printre spectatorii care își ocupau locurile în sală, publicul preponderent format din tineri s-a lăsat apoi, imediat, cu voluptate antrenat în faimoasa poveste de iubire, dintre Romeo și Julieta, reverberată cu același tragic deznodământ, pe scala timpului, multiplicată și potențată cu scene colective de o mare tensiune emoțională, susținută de virtuozitate interpretativă a performerilor, o îngemănare multi-senzorială de mijloace scenice și elemente-simbolice de certă trimitere la modernitate și poate chiar la posteritatea vremurilor agitate și tulburi pe care le simțim copleșindu-ne. Iar dacă vorbim de formule sincretice de spectacol, nu putem trece cu vederea adevăratul „delir” al publicului la spectacolul-concert cu O scrisoare pierdută, capodopera caragialiană revizitată cu ochi proaspeți, minte ascuțită și inimă caldă și generoasă pentru artă și pentru om de către artista nepereche care este Ada Milea. Spectacolul, în care toți interpreții-vocaliști ai Naționalului clujean, stimulați de un public cald și apropiat sufletește, mi s-au părut parcă și mai electrizanți decât la premieră, în personajele lor caracterizate de o manieră atât de virulentă încât fac cu brio „concurență stării civile”, a fost încununat cu Premiul special al juriului, iar minunatul actor Cornel Răileanu, aici un subtil Trahanache, fără prea multe vorbe, dar neobosit la… tobe, a primit o nominalizare la Premiul de interpretare masculină. Breșă bine venită, infuzie de bună dispoziție într-un festival dominat de teme grave ! Poate chiar prea apăsătoare în opinia unor spectatori cu multe reprezentații la activ în acest festival. Unde, deloc neașteptat, totuși, pentru lumea tot mai ieșită din țâțâni în care ne e dat să trăim, s-a vorbit despre boală și moarte, războiul cu devastările lui (abordat în chip direct bunăoară în spectacolul georgian amintit mai sus care aduce scene direct de pe front), sinucideri anunțate și duse la îndeplinire (Noapte bună, mamă !, Teatrul Mic, regia Vlad Massaci), tribulații de tot felul într-un univers angoasant (Eu sunt vântul, Teatrul „Aleei Mateevici”, regia Sorin Militaru), o lume amenințătoare la adresa individului și poate chiar a speciei. Iat-o bunăoară pe Liselotte, personaj emblematic pentru o existență ternă și stearpă, protagonista ghinionistă din spectacolul care îmbină râsul cu plânsul, intitulat Până când moartea ne va despărți (Liselotte și Luna mai), de Pzsgai Zsolt (Teatrul „Regina Maria”, regia Daniel Vulcu), condamnată să rămână „fată bătrână”, văzând cum pier sub ochii ei, rând pe rând, pretendenții care mai de care mai ciudat. Rolul i-a adus Giorgiei Căprărin o nominalizare la Premiul de intepretare feminină, fiind susținută cu aplomb în registrul unui comic copios de către partenerul de scenă Răzvan Vicoveanu.
Nu se poate spune că nu au ținut efectiv publicul cu sufletul la gură și monodramele care și-au făcut locul în selecția orădeană, iar performanțele actoricești în asemenea contexte i-au ridicat pe podiumul festivalului, cu nominalizări, pe Raluca Aprodu în Fete și băieți (Teatrul Act, în regia lui Cristi Juncu, nominalizat și el pentru regie), spectacol puternic ce radiografiază printr-o feminitate frisonantă o lume la masculin, și pe Ionuț Caras, cu o rafinată pendulare între chipuri ale umanității, între realul mereu înșelător și nebuloasa închipuirilor din Oglinda neagră (Teatrul Național „Lucian Blaga”). Au apărut, mai rar, e drept, și firave raze de lumină, precum în acel Nunzio (Arcub, regia Alina Hiristea) unde ucigașul plătit va fi îmblânzit printr-o delicată și simpatică lecție de viață oferită de un om al străzii. În contextul secțiunii competitive a FITO, s-a remarcat prin multiple valențe performative spectacolul cu Mass (Teatrul Național „Radu Stanca”) care a și fost nominalizat la Premiul pentru cel mai bun spectacol. Este un regal actoricesc aducând în fața publicului patru interpreți capabili de trăiri incendiare sau vecine cu prostrația, un spectacol despre sondarea nebănuitelor abisuri sufletești, despre fragilitatea granițelor în relația cu celălalt, despre vinovăție și asumare, despre singurătate și neglijare, desfășurat într-un spațiu aproape gol, dar încărcat cu puternice energii simbolice, marca Andrei și Andreea Grosu, directorii de scenă care au primit nominalizare la Premiul pentru cel mai bun regizor. Actualitatea mesajului înalt umanist, echilibrul clasic al construcției, forța emoțională întemeiată pe puterea evocatoare a cuvântului și prestația actoricească de mare clasă se numără desigur printre atributele care au hotărât încununarea spectacolului Băieții de zinc (Teatrul Bulandra) cu Premiul pentru cel mai bun spectacol. În dramatizarea și regia lui Yuri Kordonsky, el dă viață și fior documentului fierbinte care este o carte de mărturii culese de scriitoarea Svetlana Alexievici de la persoane care au avut de suferit de pe urma războiului purtat de Rusia în Afganistan, prilejuind celor șapte actrițe din distribuție nuanțe de anvergura tragediei antice, cu tulburătoare reverberație pentru realitatea zilelor noastre.
Cu secțiunea spectacolelor invitate hors-concours, orădenii și invitații festivalului lor au putut fi martorii câtorva dintre cele mai reprezentative izbânzi creative, ca un veritabil flash al performanțelor teatrului românesc la momentul actual. Programul festivalului a cuprins, astfel, spectacolul Plugarul și moartea (Teatrul Național din Iași), dramatizare după Johannes von Tepl de Silviu Purcărete, semnatarul regiei acestui poem poetico-filosofic multimedia care la Gala UNITER din 2022 a fost răsplătit cu Premiul pentru cel mai bun spectacol, dar și Seaside Stories (Teatrul de Stat Constanța, regia, scenariul, universul sonor de Radu Afrim) cu doar câteva zile înainte ca juriul Galei UNITER din acest an să îi confere Premiul pentru cel mai bun spectacol, iar scenografului Theodor Cristian Nicolae, premiul pentru cel mai bun debut. Și tot…în avanpremiera unei premieri UNITER 2023 ( grație flerului selecționerilor, desigur), FITO ne-a prilejuit întâlnirea cu un alt spectacol de Radu Afrim, anume, Ierbar, o „experiență teatrală multisenzorială”, cum însuși o numește, realizată, după texte de Simona Popescu, cu Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național din Tg Mureș, încununat cu Premiul pentru cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută. Spectatorii festivalului orădean s-au mai bucurat de multipremiatul musical Familia Adams (mult umblat cu neștirbit succes în festivaluri prin toată țara), realizat la Teatrul Excelsior din București în regia, coregrafia și costumele lui Răzvan Mazilu, acest veritabil restaurator modern al genului (deținătorul, de altfel, al Premiului special pentru dezvoltarea spectacolului musical în România, primit la Gala UNITER de anul trecut). Au completat seria spectacolelor invitate o tulburătoare producție japoneză, și aceasta înfățișată în ultimii ani la mai multe festivaluri din lume, Balada de la Narayama (succes în FITO la care ne-am referit într-un articol anterior), savuroasa comedie „fără vârstă” Floare de cactus (celebră la nivel internațional prin ecranizări rămase de referință),adusă în festival de Teatrul Municipal din Baia Mare, precum și un spectacol pentru inimi veșnic tinere, Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor), prezentat, în regia lui Cristian Ban, de trupa de marionete a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad.
La toate acestea, s-au adăugat lansari de carte de teatru, sub semnătura dramaturgului Mircea M. Ionescu și a neobositei Elisabeta Pop, decenii la rând numărându-se printre eminenții secretari literari ai țării, care coordonează acum un volum despre această meserie (ca vocație) organic legată de teatrul scris și de cel care se face fierbinte și actual pe scenă (Ariel din spatele scenei), lansarea a două volume de o factură literară cu totul specială scrise de regizorul Radu Dinulescu (Tegument, Diversiune în eter), un spectacol-lectură sub vegherea actriței Ioana Dragoș Gajdo și Expoziția de caricaturi realizate o dată cu festivalul, căci „subiecții” artistului orădean Iancu Avram, rivalizând într-un fel cu nume celebre pentru… velocitatea creativă, au fost chiar actorii surprinși pe scena acestui festival. Într-un cuvânt, FITO 2023 s-a caracterizat drept o ediție bogată și variată pentru care merită felicitări organizatorii, începând cu dl Daniel Vulcu, managerul Teatrului „Regina Maria” și director FITO, dna Victoria Balint, director la trupa „Iosif Vulcan”, secondați de secretariatul literar (Florina Dometi și Ramona Nemeș) și susținuți printr-o neobosită implicare de toate compartimentele teatrului (pe larg menționate în caietul-program, un instrument de lucru și de promovare bine alcătuit, sintetic,funcțional). O ediție care obligă. Aflăm, și nu ne surprinde defel, că staff-ul are deja gândul către viitorul festival.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
