Tulburătoare meditație despre viață și moarte la FITO – cronică de teatru de Mariana Ciolan

După o întrerupere de trei ani, Festivalul Internațional de Teatru Oradea (FITO) a revenit în forță la statutul său consacrat pe care și-l afirmă cu legitimitate, acela de a constitui un eveniment cultural de primă mărime al orașului. Și a oferit anul acesta, 2023, în iunie, la cea de-a VIII-a ediție, una dintre cele mai bogate și incitante selecții. Ea s-a revărsat, pur și simplu, prin spectacole, concerte, lansări de carte de teatru, o expoziție de caricaturi ale artiștilor participanți și dezbateri tematice, în toate sălile de spectacol ale teatrului-gazdă, Teatrul „Regina Maria”, dar și în spații în aer liber, în Cetatea Oradea, în Piața Unirii, la Librăria Humanitas etc. Reprezentațiile teatrale au fost multe, mai multe ca în alte dăți, dar nu prin cantitatea lor merită a fi evocate, ci prin faptul că ediția a prilejuit cu adevărat momente de grație artistică și episoade cât se poate de incitante, viu aplaudate de un public doritor de a le primi, fie în secțiunea competitivă (continuatoarea „Săptămânii teatrului scurt” înființată încă din 1976), fie în cea hors-concours, pentru care „s-a grăbit să aducă artiști din cele patru zări”, așa cum subliniază directorul festivalului și al teatrului orădean, actorul Daniel Vulcu. Alături de nume uriașe de actori și de regizori români, de instituții importante ale teatrului nostru, din mediul de stat ori independent, de tineri creatori foarte promițători în diferitele compatimente ale artei scenice, FITO ne-a oferit deopotrivă surpriza plăcută a câtorva reușite spectacole de peste granițe. Încă un semn al normalizării vieții (inclusiv cultural-teatrale) pe planeta Pământ ieșită din era Covid. La unul dintre acestea din urmă dorim să ne referim aici: Balada de la Narayama. Prezentat în festival de compania japoneză intitulată după anul fondării sale, Theatre Company 1980 din Tokio, acesta, prin valoarea lui artistică remarcabilă, dar și prin florilegiul de teme tușante, a ținut într-o continuă stare de puternică emoție publicul spectator care a umplut Sala mare a Teatrului „Regina Maria”.

La intrare, spectatorii au fost întâmpinați cu inconfundabilul, luminosul, tonicul surâs nipon de către toți interpreții (15 la număr) răsfirați printre oameni, repetând în fața fiecăruia acea înclinare smerită în semn de salut. Înveșmântați ca la o competiție de judo, însă în culori întunecate, ajutați doar de câteva cuburi negre, frânghii albe și crengi de copaci prin care configurau, stimulându-ne imaginația, case și obiecte uzuale, acțiuni și stări de spirit, punctate uneori, discret, live, de câteva instrumente și de un fin ecleraj, actorii derulează pe scenă povestea. Cu energie vibrantă, parcă într-o plutire, cu lirism ori în tonalități de profund dramatism, cu flashuri reconfortante de umor pe alocuri. Suntem în secolul al XIX-lea, într-un sătuc pierdut printre munți, viața este foarte grea, orezul abia crește aici și hrana trebuie cu grijă drămuită. În aceste condiții, tradiția cere ca atunci când au ajuns la 70 de ani, bătrânii să se retragă pe îndepărtatul pisc Narayama, spre a-și oferi corpul ciorilor, iar sufletul zeilor. Și a lăsa loc sub soare tinerelor generații. Orin, care de 50 de ani locuiește la „Casa buturugii”, este acum văduvă și se apropie de vârsta sacrificiului. Deși se simte și chiar este încă în putere, ea este împăcată cu sine. Nu se teme de moarte. Și îi cere fiului să o ducă pe munte. Dar se îngrijește să lase totul în ordine la plecarea dintre ai săi. Găsește pentru fiul ei rămas și el văduv cu patru copii o soție, mai bună decât fosta noră, și lasă o avere de iubire simțită la paroxism mai ales de cea mai mică dintre nepoate. Vecinul, aflat la aceeași vârstă înaintată, nu reușește însă să ajungă la o stare de spirit asemănătoare. Și relația cu fiul lui, intransigent în aplicarea tradiției implacabile, este din această pricină încordată. Și va duce la violența extremă, în cele din urmă, la rostogolirea brutală într-o prăpastie de către fiu a bătrânului încă dornic de viață.

Cinefilii pasionați au recunoscut probabil trama unui film celebru, care în 1983 primea Palme d’Or la Cannes. Pelicula aceea datorată lui Shohei Imamura este, ca și spectacolul văzut de orădeni și invitații în festivalul lor, o adaptare după romanul intitulat deopotrivă Balada de la Narayama, debutul literar, în 1956, al lui Sichiro Fukazawa. De altfel, scrierea pur ficțională (tradusă în limba română la Editura Univers), impresionantă prin tema existențială și chiar controversată pentru felul dur prin care este pusă aceasta, a invitat la meditație generații la rând și, cum spuneam, nu a lăsat deloc indiferentă asistența din sala teatrului orădean. Legenda muntelui morții este amintită în debutul reprezentației teatrale și se face mereu referire la ea când sunt inserate în discursul scenic unele dintre cântecele descriptive ori educative referitoare la locurile despre care se povestește și la moravurile oamenilor. Spațiul gol este însuflețit de mânuirea celor câtorva obiecte amintite deja, învestite cu valențe simbolice nu o dată, de către actori de toate vârstele, fără vreun machiaj special, împlinind mai multe roluri. Ei dezvoltă un limbaj foarte expresiv al corpului capabil să evoce o gamă complexă de emoții, cu sugestii de o uluitoare bogăție și varietate de nuanțe, armonizat cu rostirea replicilor și intonarea uneori cu valențe inacantatorii a acelor songuri. O întreagă lume, cu asprimea firii impuse de austeritatea locului și duritatea relațiilor dintre oameni, se „desenează” cursiv, fluent prin corpurile lor în continuă mișcare, într-o coregrafie ca o unduire aproape ritualică, căreia i se asociază organic elemente de pantomimă, tehnici de animație cu obiecte sau măști (copleșitor, de exemplu, stolul ciorilor prevestitoare de moarte). Este o metodă teatrală pe care practicanții ei o numesc „sugeki”, o gramatică scenică impresionantă prin naturalețea, simplitatea care conferă însă o excepțională combustie interioară trăirilor și devine generatoare de puternică atmosferă. A fost creată de regizorul spectacolului,Yukio Sekyia, totodată un apreciat profesor de teatru în Japonia, cunoscut astăzi în multe locuri din lume unde a făcut cu trupa turnee și a participat la festivaluri. Puternic emoționante sunt scenele care configurează relațiile în cadrul familiilor, cu certuri, invidii, frustrări sau clipe mai senine. Și în sânul aceastei comunități paupere unde își fac loc uneori oportunismul ori hoția. Capătă formă viguroasă tipologiile trasate în doar câteva tușe adânci. Se detașează dar fără a strica armonia acestui întreg scenic figurile celor doi bătrâni: Orin, într-un fel personajul principal, căruia Chiki Mizui îi conferă lumină, blândețe, compasiune, superioară înțelegere a vieții și a morții, și Vecinul, pe care Yoshiuki Shibata ni-l apropie în toată spaima lui omenească gigantică, sfâșietoare, cu foarte puține replici și mai ales ca prezență în scenă de o tulburătoare forță expresivă. Spectacolul are un ritm într-o ascendență lucrată în filigran.Culminând cu tensionata împărtășire de către bărbații satului a ritualului sacrificial, în timpul căruia nu se vorbește, nu se privește înapoi. Pe care fiul lui Orin (excelentă interiorizarea actorului Ippo Fujkawa) îl va împlini cu lacrima în ochi și golul unei răscolitoare dureri, al unui imens regret în piept. Dar îl îndeplinește. Căci nu e loc de tăgadă aici. Catharsisul vine odată cu imaginea ninsorii. Este semnul că, da, „marea trecere” este lină și izbăvitoare…

În chip evident încă marcat de adânci gânduri pe care le provoacă acest spectacol despre moarte și suferință, despre foamete și dilematice alegeri, probleme nu mai puțin preocupante astăzi ca la vremea apariției romanului, la sfârșitul reprezentației, publicul este petrecut spre ieșirea din teatru de unul dintre veteranii trupei de actori japonezi… Cu aceeași mină destinsă, cu priviri calde, prietenoase… Dar, cumva complice acum, pentru că am meditat împreună la sensurile vieții și ale morții.

Arhiva rubricii Cronica de teatru