Nu mă sfiesc să-mi recunosc lacunele în materie de știință a teatrului, atunci când le descopăr, și încă mai puțin atunci când parvin cumva să le umplu. Mi-am luat bilet la un nou spectacol al Teatrului Național Habima, atras nu atât de reputația teatrului, cât de titlul piesei, pe care l-ați citit trei rânduri mai sus.
Am aflat cine a scris piesa și mărturisesc că numele nu-mi spunea absolut nimic, deși urmăresc cu destulă asiduitate spectacolele care se joacă în Tel Aviv, de peste treizeci de ani, de când trăiesc în Israel. Am constatat că autoarea „dramei israeliene originale” (așa e subintitulată piesa în chestiune) este și interpreta unui rol în spectacol – rolul principal, cum de-ați ghicit?
Primul lucru pe care l-am făcut întorcându-mă acasă de la teatru a fost să caut numele scriitoarei și al acriței pe Internet. Am aflat că Ruby Porat Shoval, născută în 1957 – pe scenă poate însă afirma liniștită că n-are decât patruzeci și ceva de ani, fiindcă într-adevăr așa arată – este „actriță, scenaristă, autoare dramatică, și prezentatoare la televiziunea israeliană” – așadar o personalitate enciclopedică.
Spectacolul se joacă într-una din sălile mici ale teatrului, și sala era aproape plină. De necrezut, am găsit și un program de sală, adică o jumătate de filă A4 (hârtie foarte bună), cu multe poze colorate; fără să-mi fac nici un fel de scrupule, traduc din acest program prezentarea piesei:
„Acțiunea se petrece într-un mic motel din orașul Nahariya, în perioada războiului din Liban [adică 2006]. Katiușele îi izgonesc pe ultimii oaspeți ai motelului și lasă în locul respectiv doar trei persoane: Michelle, patroana motelului, care se confruntă cu mari dificultăți zilnice, Asaf – un reporter de succes al televiziunii, și Hagar, o tînără în vârstă de 17 ani, gravidă cu o sarcină avansată [e în cinci luni, aflăm din spectacol], o tânără care a fost strămutată la motel [de către Asigurările Sociale] ca să poată naște departe de locuința și de familia ei. Fiindcă războiul care se poartă nu departe, dimensiunile restrânse ale locului, amintirile din trecut care îi urmăresc pe toți, aspirația sinceră a personajelor să găsească o rectificare posibilă pentru sufletul lor produc o serie de confruntări aprige între ele. Două femei și un bărbat creează un triunghi de iubire și de vulnerabilitate, de alianțe și de abandonuri. «Locul ăsta e prea strâmt pentru noi trei», declară în cele din urmă Michelle, și cineva va trebui să elibereze locul pe care-l ocupă…”
Situația dramatică prezentată în aceste rânduri, fără să fie de o originalitate absolută, e foarte promițătoare. Deznodământul sugerat în prezentarea pe care am citat-o în întregime mai sus diferă de cel din spectacol. Michelle, care se străduiește destul de mult să treacă drept o patroană-plutonier, autoritară și dură, se dovedește a fi o inimă de aur, care îi ajută necontenit pe toți cei necăjiți. După ce iese la iveală că tatăl pruncului pe care Hagar îl poartă în pântece este nu altul decât Asaf, Michelle se face luntre și punte ca să-l facă pe acesta să înțeleagă cât e de prețios un copil pentru un tată, mai cu seamă dacă acest copil e un băiat, o moșește pe Hagar (în culise, firește, dar publicul are parte de o parte considerabilă din sonorul facerii) și se asigură că sunt toate șansele să fi contribuit în mod decisiv la întemeierea unei familii menite să fie fericită.
Piesa însă nu se încheie înainte ca publicul să afle esențialul din povestea vieții lui Michelle – o istorie cumplită, care îneacă definitiv drama în melodrammmmmă. ( Îmi asigur cititorii că știu prea bine cum se scrie corect cuvântul melodramă, dar multiplicarea m-urilor corespunde cantității de lacrimi pe care genul intenționează s-o stoarcă din spectatori. Majoritatea acestor spectatori pare să se topească după melodrammmă, eu personal sunt alergic la faptele teatrale lacrimogene.)
Spectacolul se desfășoară cu publicul instalat pe gradene pe trei laturi ale sălii, cea de a patra latură e o imensă fereastră, în fața căreia se află, înclinat, un grătar de lemn; prin grătar și prin geam se vede marea – Nahariya se află în nordul țării, pe litoral.
O masă pătrată înconjurată de scaune quasi-standard ocupă centrul spațiului de joc. Pe latura care se află față în față cu peisajul se află un bufet care blochează primul rând (opt locuri…) de fotolii pentru spectatori; pe bufet se află un aparat de făcut cafea, fursecuri, cești, farfurioare, pahare etc.; în cursul acțiunii din bufet se scot o față de masă, tacâmuri, platouri cu mâncare etc.; într-un colț lângă fereastră se află o mescioară de bar (decorul – Adam Kler, altă lacună în informația mea: e scenograf cu diplome în regulă, și deținător a numeroase premii). Lângă mescioara menționată este locul unde se postează în răstimpuri Simone, cântăreața care urmează să-i distreze pe puținii locatari ai motelului, interpretând strofe din șansonete franțuzești, unele foarte cunoscute.
Montarea, în regia lui Miri Lazar („coregrafă, regizoare și redactor muzical”, afirmă Internet-ul; e, deci, încă un spirit enciclopedic între realizatorii Motel-ului), nu insistă peste măsură, de fapt, mai deloc, asupra Katiușelor care cad peste oraș, și procedând astfel văduvește atmosfera spectacolului de ceea ce părea a fi miezul acestei atmosfere. În schimb, sunt cercetate amănunțit (ceea ce e remarcabil) caracterele personajelor și relațiile dintre acestea, chiar dacă nu evită (mă tem că nici nu se putea) clișeele.
Interpreții (autoarea piesei, Naor Silberman, Reut Elosh, Tal Klai, Davit Gavish, Limor Oved) joacă toți convingător – nu li se poate face o vină din faptul că unii dintre ei nu au destul farmec scenic pentru a fi a întru totul personajele pe care le întruchipează.
Una peste alta, Motel „Sfârșitul lumii” se urmărește fără efort. Nu e un spectacol de neuitat, dar nu e nici unul chinuitor.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
