Când am trimis la București, în urmă cu niște săptămâni, însemnările mele despre școli de teatru din Tel Aviv am avut nevoie de niște poze din spectacolul Studioului Nissan Nativ – nu erau de găsit prin Internet. Am apelat la cineva din conducerea școlii. Persoana a reacționat imediat, dar nu mi-a trimis pozele la fel de prompt – ținea să știe mai întâi cine sunt, cum sunt și ce hram port. Fie că s-a lăsat convinsă de stăruințele mele, fie că a cerut referințe, fapt e că, trimițându-mi pozele solicitate, mi-a propus o invitație la un spectacol de mișcare prezentat de studenți din anul al II-lea de studii. Știam cine e autoarea spectacolului, fiindcă, acum mulți-mulți ani, lucrasem împreună la o piesă pe care am pus-o în scenă la Beit Zvi, unde eram pe atunci angajat. Am acceptat invitația fără să ezit o clipă.
Am petrecut o oră încântătoare la acest spectacol. El se intitulează ”E oare asta o chestiune de genetică?” În foaia-program ideea montării – fiindcă acest examen al studenților e o veritabilă montare de teatru – este expusă în felul următor: Noi semănăm cel mai mult cu părinții noștri, suntem și cei mai deosebiți de ei, totul în același timp. Dacă așa stau lucrurile, viitorul nostru e hotărît dinainte sau încă mai rămâne timp să fugim? Și ce se întîmplă dacă, în loc să fugim, noi vrem întruna să ne întoarcem? Studenții anului II se întorc înapoi la niște încălțări foarte mari, prea mari pentru ei. Sau poate că, de fapt, ele sunt exact-exact măsura care le trebuie.
Spectacolul are loc în sala de mișcare a școlii, la al doilea etaj al clădirii – e un patrulater foarte încăpător, cu o ieșire către casa scărilor, și cu o ușă către cabinele studenților. Între cele două intrări pe unul din pereți sunt instalate spaliere, ca în orice sală de acest fel care se respectă. Între barele spalierelor și zid sunt aranjate, anume pentru spectacol, niște ghirlande de lumini albastre, care produc, e de necrezut, un efect feeric. Sala arată deosebit de îngrijit, cu linoleum pe jos, și un perete neted față în față cu câteva rânduri de scaune pentru spectatori, instalate pe gradene. Pentru desfășurarea spectacolului au fost instalate niște reflectoare, nu multe – e incredibil ce efecte de lumină poate obține cu ajutorul lor un meșter priceput (Uri Rubinstein). Lângă trecerea spre cabine e amenajat pentru un ghitarist un colțișor prevăzut cu o instalație de amplificare – e incredibil ce se poate obține, în aceste condiții, dintr-un singur instrument de către un muzician talentat (muzica – Ionathan Markus).
Spectacolul începe cu mai multe fete cocoțate pe spaliere. Ele execută acolo felurite mișcări acrobatice, fiecare fată alte mișcări, construite însă toate după același principiu. Foarte repede se înțelege că e vorba de niște copii… în burta mamelor lor. Fetele comunică și verbal și se sfătuiesc dacă a venit sau nu momentul să iasă de unde sunt. Câteva clipe încă, și ele coboară de pe spaliere, una câte una și, cum între timp pe băncile din fața publicului s-au instalat ceilalți interpreți, aceștia le ies în întâmpinare, și deîndată se constituie familii-familii – mama, tata și un copil. Ghirlandele albastre se sting.
Veșmintele studenților (Mili Eshet) sunt veșminte de antrenament – tea-shirt-uri, pantalonași scurți, maiouri ș.a.m.d., fiecare costum nițel altfel, dar toate din aceeași familie; culorile acestor costume sunt pastelate – bej deschis, gri, bleu, liliachiu… Abia în partea a doua a spectacolului apar câteva costume dinafara ”familiei”, doar câteva – niște rochițe-salopetă, colorate în roșu aprins, sau într-un albastru tare, o scurtă de piele. Toată ora de mișcare studenții sunt desculți. Cred că pot afirma că umbra Isadorei Duncan plutește peste magica seară a studenților de la Studioul Nissan Nativ.
Cum se poate povesti un spectacol de mișcare? Și eu tare vreau să-l povestesc.
Mișcările? Nu, nu sunt mișcări de dans. O singură dată în cursul spectacolului mi s-a părut a desluși o aluzie la mișcările caracteristice dansului oriental. Nu sunt nici mișcări de gimnastică, deși de multe ori intră în domeniul gimnasticii acrobatice. Mișcările sunt absolut libere, fantezii plastice ingenioase. Amintesc nițel vânzoleala de pe pistele de dans din localurile de noapte. Studenții sar unul în cârca altuia, se târăsc printre picioarele partenerului, fac ”roata”, se aruncă unul asupra altuia și sunt prinși în cele mai aiuristice poziții, se îmbrâncesc unul pe altul, și tot așa. Nu sunt numai mișcări mari ale întregului trup, sunt și mișcări numai al brațelor sau numai ale mâinilor.
Să nu credeți însă că aceste mișcări ale lor sunt improvizații ”pe moment”, deși mai mult ca sigur că, cel puțin o parte dintre ele, s-au născut din improvizații. Partitura plastică a spectacolului e reglată la milimetru. Iar în momentele de ansamblu nu sunt doi studenți care să facă exact aceeași mișcare, deși limbajul trupului a același la toți. Da, același, dar – asta se vede cu ochiul liber – adaptat foarte strict disponibilităților fiecărui student în parte.
Bun, și pentru ce toată această fojgăială? Cum se leagă ea de tema ”părinți și copii”?
Spectacolul se constituie din scenuțe relativ scurte, câteva sunt în interpretarea întregului grup (șase băieți și opt fete), restul sunt compuse pentru câte doi, sau trei, sau patru studenți – un singur ”număr” din spectacol este solistic. Fiecare moment înfățișează câte un aspect al relațiilor complicate între copii și părinți – o mamă e împanicată pentru că nu știe cu cine a ieșit în oraș fiica ei, un tată își terorizează fiul să mănânce carne, pentru că altfel n-o să iasă din el un bărbat; într-una dintre scenuțe e ironizat subțire un flăcău ușor efeminat în mișcări; sunt fel și fel de motive de curiozitate într-o familie, ca, de pildă, cum se iubesc părinții; sunt fel și fel de gelozii în familie, sunt perechi care acum fac cunoștință și între cei doi acum se înfiripă un simțământ delicat, sunt perechi care acum se despart… Sunt și destule singurătăți…
Câteva din aceste momente se realizează cu ajutorul unor accesorii adecvate (Alisa Weisburd) – într-unul dintre aceste ”numere” interpreta se mișcă încălțată cu o cutie de plastic pentru împachetat mâncare. Într-alt număr, interpretul apare urcat pe un postament cu rotile acoperit cu o față de masă, manevrat de o colegă pitită dedesubt.
Spectacolul n-are un fir narativ unic și, ca să fiu cinstit, nu toate schițele fugitive din care e el alcătuit se descifrează cu aceeași ușurință; ceea ce nu dispare însă pentru nici măcar o singură clipă în această desfășurare este atmosfera caldă, ”de familie”, uneori foarte veselă, alteori nespus de tristă.
Ceea ce e deosebit de impresionant în această demonstrație de mișcare scenică este faptul că studenții nu încetează nici măcar o singură secundă să și joace diversele stări pe care mișcarea e menită să le exprime; ei participă actoricește neîntrerupt la curgerea întâmplărilor, fie că sunt implicați nemijlocit în acțiune, fie că doar privesc ceea ce fac colegii lor. Am cunoscut de-a lungul anilor pedagogi de mișcare scenică reputați care se ocupau, pedant, ca elevii lor să-și însușească perfect anumite mișcări standard – un mers elegant, gesticulația cu un baston, cu un joben, cu o pelerină, cu o sabie etc. – și nu se prea sinchiseau în ce situații scenice concrete vor avea nevoie învățăceii lor de toate aceste deprinderi.
Studenții din spectacolul ”E oare asta o chestiune de genetică?” se dăruiesc total trebii pe care o fac, lucrează cu maximum de intensitate și cu o intensitate constantă. Se simte că le place ceea ce fac și cred în ceea ce fac. Și ceea ce fac nu e deloc ușor, se nădușește copios pentru ca acest spectacol să zbârnâie. Cu energia pe care o cheltuiesc acești studenți într-o seară se poate face să funcționeze o electrocentrală.
Și, culmea culmilor, nu numai că ei parvin să vorbească inteligibil în timp ce se mișcă, dar câțiva dintre ei parvin să și cânte, și să cânte mișcător.
La un moment dat, luminile albastre dindărătul spalierelor se reaprind, și câteva fete se cocoață pe ele – viața continuă, viața se reînnoiește permanent, totul pornește de la capăt – copiii devin părinți și alți copii iau locul copiilor care au fost ei cândva. E o clipă de sublimă emoție.
Autoarea acestui mic miracol scenic, un miracol autentic, se numește Marina Beltov Grass. A fost ajutată de consultanți și asistenți (Yair Vardi, Neta Gold, Naama Manor), dar ea este spiritul care a propulsat minunea. Ea a inițiat, a propus, a condus, a dirijat studenții, ea a compus întreaga magnifică producție. Cu inventivitate, cu fantezie, cu impecabil artistism, cu bun gust desăvârșit. Cu geniu pedagogic.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
