Un abur oniric, ezoteric de-a dreptul, învăluie parte din povestirile adunate în volumul de proză scurtă Autobuzul de noapte de Madeleine Davidsohn, autoare israeliană de limba română prezentă cu o anumie ritmicitate în lansările de carte în limba română din Israel. Tradiția prozei (adeseori a prozei scurte, dar și a romanului cu sugestii de autobiografie, a rememorărilor declarate sau disimulate) este proprie acestui grup de scriitori români care au făcut în perioade diferite Aliya, fiind acum scriitori israelieni dar păstrând, bună parte din ei, preferința de-a scrie în continuare în limba română.
Găsesc că acest fapt de literatură trebuie remarcat cu perseverență, semnalat și încurajat.
Din rândul celor mai active autoare ale momentului, iată că Madeleine Davidsohn (poetă și prozatoare născută la Dorohoi și care a făcut Aliya în 1973, de profesie medic stomatolog) își consolidează un nume respectat deopotrivă în Israel și în România, cum o dovedesc multele cronici literare care i-au punctat cu sârguință cărțile publicate.
M-am oprit la această antologie de povestiri (cu toate că de curând scriitoarea israeliană a lansat chiar la reprezentanța Tel Aviv a Institutului Cultural Român romanul A patra fiică, editat de Hasefer), privilegiind oarecum Autobuzul de noapte (carte apărută la Editura Ideea Europeană) sub farmecul genului, dar și din pricina opiniei personale cum că proza scurtă e un gen mai nedreptățit într-un timp în care romanul e rege.
De remarcat că povestirea începe la Madeleine Davidsohn în cea mai firească, chiar banală realitate, o expresie a obișnuitului, să zicem, și că la un moment dat ea evadează într-o zonă a necunoscutului, într-o acoladă greu de definit.
Acea zonă a necunoscutului vizitată de mulți autori de proză onirică, în care neobișnuitul, fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului, cum ar fi spus Tzvetan Todorov teoretizând proza fantastică, adăugând ”doar că autorii își iau libertăți și găsesc cărări nebătute ca să ne ducă spre ce vor ei.”
În cazul prozatoarei israeliene de expresie română Madeleine Davidsohn, ”pariul” devine comprehensibil și poate, tulburător, pe măsură ce subiectele se adună, se acumulează, mai exact pe măsură ce înaintezi în lectura acestei cărți de povestiri.
Căci până la urmă e vorba despre tot ce poate fi mai tulburător pentru conștiința omenească – relația cu aprehensiunea ideeii de moarte, linia, granița greu de înțeles între tărâmuri, între biologie și metafizică.
În povestirea Binecuvântarea sursa e una ezoterică, cvasimistică, o aruncătură de privire către firul subțire ce ne leagă de lumea de dincolo. Tema, atât de dificilă în sine, e tratată de scriitoare foarte ingenios: asupra unei tinere perechi de evrei se abate, fără motiv aparent, un fel de damnare. Le mor noii-născuți, unul după altul. La sfatul rabinului, tânărul pleacă la Ștefănești, în satul în care își făcuse armata, pe urmele unei iubite din cătănie pe care se pare că ar fi abandonat-o odinioară.
Remarc enorma dificultate a descrierii subiectului unor povești care pot să pară unui spirit pragmatic și materialist imposibil de asumat. Așadar cititorul este esențial ca parte din receptarea acestei cărți.
Cine nu e conștient de granița subțire dintre lumi, cine are numai ”certitudini” și nu îndoieli, supoziții, presupuneri sau poate chiar speranțe, cine nu își lasă spiritul să divagheze pe căi nebătute nu cred că poate recepta aceste mesaje. La fel de misterioase ca un cod transmis de niciunde pentru noi, venit din infinit, din netimp, din neloc. De la impresia că totul e pe linia subțire a fantasticului și până la proza plină de umor, în mod cu totul surprinzător, adeseori e numai un pas: ne pregătim de o poveste cu fantome și lucruri ireale, chiar înfricoșătoare într-o poveste despre ”apartamentul 13” în care o pisică fantomatică și-ar face apariția, și până la urmă totul se termină cu haz: un cotoi hămesit care se ascunde și își găsește o intrare secretă, disimulată îndărătul tapetului de pe perete.
E plăcută capacitatea aceasta de alternare a gravității cu amuzantul. Vreau să spun că autoarea dovedește și acest simț al anecdoticului. În general povestirea ei e generoasă, curge atractiv, fără artificii inutile, emană adeseori o căldură a spunerii, o dulceață de stirpe moldovenească, amintind spiritul sadovenian ori uneori al prozei lui Ionel Teodoreanu, chiar atunci când povestea (Moștenitorul) ne poartă într-o perioadă grea, a unei Românii rănite, și totuși: ”Spre seară, încă înainte de căderea întunericului eram în orașul meu. Eram acasă. Sunt locuri în lumea asta peste care timpul nu trece. Exact așa mi s-a părut gara, strada care ducea spre centru, ba chiar și găurile din caldarâm. […] ”. Că autoarea pune în seama unor personaje propriile trăiri, sigur că e posibil, de aici, poate, și autenticitatea tabloului: ”Când am deschis dulapul, erau acolo caietele mele de școală, caietele de desen, de muzică, creioane colorate, chiar și condeiul cu peniță. …În dulapul de haine erau uniformele de școală, pantalonii cei buni, câteva bluze, iar deasupra lor, împăturită, cravata mea de pionier. Nu-mi venea a crede, cât s-a străduit mama să-și lase impresia că mai sunt acolo, că n-am plecat nicăieri.”
Fantastic, oniric, realism magic și spirit tradițional, nostalgic ori înduioșător, toate laolaltă într-un amestec personal, cu subiecte diferite, dintr-o lume românească și evreiască, cu personaje conturate în tușe pronunțate ori abia schițate, cu melancolie ori cu umor, cu naturalețe și firesc, toate astea sunt, există, cu autenticitatea lor grăitoare, în povestirile talentatei autoare.
Tel Aviv
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
