Dacă într-o zi de joi a anului 1928, mai precis pe 1 noiembrie, se auzea pentru prima dată apelul: „Aici, București, Radio România”, la mai puțin de patru luni, pe 18 februarie 1929, și tot într-o zi de luni ca și astăzi (18 februarie 2019), acum 90 de ani, se înființa o nouă specie: teatrul radiofonic. Cea dintâi filă a istoriei Teatrului Naţional Radiofonic se scria, prin urmare, la începutul anilor 1929, când, revista „Radiofonia” îşi informa cu entuziasm cititorii:
„Luni, 18 februarie, se joacă în studioul Societăţii Române de Radiodifuziune, din strada General Berthelot, delicioasa comedie, într-un act, intitulată Ce ştia satul de V. Al. Jan, cu concursul eminenţilor artişti ai Teatrului Naţional: Doamna Maria Filotti şi domnul Romald Bulfinski. În broadcastingul romanesc, producţiunea aceasta trebuie subliniată ca fiind prima încercare de a da teatru în studio”. Autorul piesei, care semna V. Al. Jan sau I. Valjan (pe numele său adevărat Ion Alexandru Vasilescu), era un scriitor de notorietate în epocă, piesele sale într-un act, adevărate bijuterii ale genului, fiind primite cu deosebită căldură atât de public cât şi de critica de specialitate. Piesa într-un act „Ce ştia satul” de V. Al. Jean reprezintă actul de naștere al teatrului radiofonic românesc. Radiodifuziunea românească nu era în această privinţă în întârziere faţă de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeaşi perioadă, în iarna 1928 – 1929, fapt menţionat de revista „Radio”. În numărul său din 24 februarie 1929 se putea citi: „În străinătate a apărut, bine distinct de teatrul propriu-zis, teatrul radiofonic. Între teatrul pur şi cel radiofonic există o diferenţă analoagă cu cea dintre piesa scrisă şi scenariul de cinema, cu machiajul scenic şi cel cinematografic etc. La început se credea de asemenea că cinematograful este «teatru fotografiat» – cum se crede acum că radiofonia dramatică e teatru transmis prin microfon. Sesizaţi deosebirea? În străinătate, aşa cum s-au diferenţiat autori dramatici de autori de scenarii, tot astfel s-a constatat că există o artă nouă, care prezidează la crearea pieselor pentru microfon.” În numărul următor, 24 (3 martie 1929), revista revenea: „Postul de la Turnul Eiffel pare că s-a specializat în Teatrul radiofonic şi este incontestabil că piesele care au fost radiodifuzate au adus formule noi.” Problema aflată în dezbatere în primele luni ale anului 1929 era specificul teatrului la microfon, pornind de la ceea ce numim noi astăzi adaptare radiofonică, regizor specializat, actori cu voci radiogenice, condiţii tehnice de realizare a decorului sonor. Se discuta mult şi despre repertoriu, despre piesele care se pot adapta cu uşurinţă pentru a fi transmise pe unde. Cum toate transmisiile se făceau în direct, dificultăţile erau subînţelese. Până la introducerea benzii de magnetofon (1948), teatrul radiofonic se difuza în direct. În deceniile al patrulea și al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în același timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual și pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferințe, interviuri etc.), pe care șefii programelor le considerau importante. Din păcate, discurile cu teatru radiofonic, din această perioadă, nu s-au păstrat decât, poate, în foarte mică măsură în arhive sau la colecționari. Cele două decenii, 1929–1948, constituie o lungă istorie de reușite atât în privința îmbogățirii repertoriului, a calității radiofonice a interpretării și a regiei (un loc de frunte revenindu-i lui Victor Ion Popa), dar și de perioade aproape dramatice pentru continuitatea emisiunilor de teatru radiofonic. În paralel cu piesele difuzate din studio, se transmiteau în direct spectacole de pe scenele teatrelor. Importanța Radioului, inclusiv a Teatrului radiofonic pentru memoria colectivă a acestui popor, a fost sintetizată într-o idee în discursul de la 1 noiembrie 1929, al profesorului Dragomir Hurmuzescu, președintele Consiliului de Administrație al Societății de Difuziune Radiotelefonică din România, denumirea de până în 1936 a radioului românesc. Profesorul Hurmuzescu insistă asupra rolului extraordinar al radiofoniei în dezvoltarea unei țări și a unui popor: „Radiofonia este de o mare importanță socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii și pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleață a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor.”
Arhiva rubricii Filă de calendar
