Cu aproape doi ani în urmă am dat seamă în Leviathan despre reprezentarea în formulă concertantă a operei lui David Sebba, Mame. Am povestit atunci acțiunea ei, inspirată din mai multe legende consemnate în Vechiul Testament. Acum Opera Israeliană prezintă din nou lucrarea, de astă dată ca spectacol, și în coproducție cu Teatrul Ghesher. Nu am să repet istorisirea acțiunii operei, am să-mi reiau numai aprecierea muzicii ei, ca fiind post-romantică și plăcută auzului. Reascultarea ei la premiera recentului spectacol al Operei Israeliene m-a confirmat în această apreciere. Mi s-a spus cu ocazia acestei premiere că opera lui Sebba a mai fost interpretată o dată, înainte de concertul consemnat de mine, și tot într-o formulă quasi-concertantă. Lucrarea își reafirmă calitățile, într-o interpretare vocală vrednică de toate elogiile și se dovedește astfel vrednică să intre în repertoriul permanent al Operei, și poate nu numai al celei israeliene. Iată numele cântărețelor: Yael Levita (Dumnezeu), Shaked Strul/Anat Czarny (Leah și Hagar), Shay Bloch (Sarah), Daniela Skorka (Rabecca și Rachel), Natasha Manor (soția lui Lot și soția lui Noah), Roni Einav (prima fiică a lui Lot și Bilhah), Lena Freifel (a doua fiică a lui Lot și soția lui Potiphar), Shelly Ruth Lilian (Zilpha). De o portretizare a personajelor nici vorbă nu poate fi – ele semnifică, toate la un loc, o aceeași nedreptate socială.
Trebuie să ofer însă cititorilor mei câteva informații despre spectacol, pus în scenă de aceeași Shirit Lee Weiss care a pus în scenă și versiunea concertantă de acum doi ani, în decorul lui Michael Kramenko și costumele Mayei Meidar Moran (luminile – Nadav Barnea). Să notez înainte de orice că spectacolul acesta este montat de Opera Israeliană în conlucrare cu Teatrul Ghesher, colaborare care pare să-i priască Operei.
Deși montarea de acum e foarte îngrijită, îmi îngădui să observ că nu e deloc limpede ce intenționează ea să exprime, dincolo de ideile feministe deosebit de clare din libretul operei, idei care provin toate din Vechiul Testament.
Spectacolul plasează pe scenă formația orchestrală care susține spectacolul; ea se află în jumătatea dinspre „grădină” a decorului, despărțită de public printr-un material străveziu. Opțiunea regizoral-scenografică e agreabilă la privit, dar de exprimat, ca idee, ca metaforă, ea nu exprimă, după mine, absolut nimic, în afară de faptul că orchestra spectacolului fiind de mărime redusă, mai mult spațiu pentru ea probabil că nici nu era necesar. Soluția economicoasă a spectacolului are însă dezavantajul că înscrie orchestra, câtă e, în ambientul cenușiu al întregului decor. Partea dinspre „curte” a decorului semnifică un palat. Ambientul montării, în totalitate, nu exprimă vreo idee, chiar nici una, deși admit că nu e lipsit de o anumită sobră eleganță. Absența vreunei idei în amplasarea orchestrei pe scenă e cu atât mai izbitoare, cu cât eroinele operei aleargă una-două din zona care le e destinată în decor până aproape în sală – vasăzică, realizatorii montării știu prea bine că din stabilirea unei comunicări nemijlocite cu publicul genul operei nu are decât de câștigat.
Nedumeritoare e și înfățișarea cântărețelor care interpretează, cu talent și măiestrie, și cu totală dăruire, rolurile operei. Toate poartă o imensă claie de păr, ciufulită artistic. Ce gând e menit să exprime ciufuleala asta, rămâne pentru mine o enigmă.
Costumele, plăcute ochiului, se remarcă și ele prin totala absență a vreunei expresii citețe. Toate interpretele poartă – ca pe o uniformă – rochii albe lungi până în podea; toate aceste rochii au mâneci cu aproximativ jumătate de metru mai lungi decât brațele actrițelor muziciene; mânecile astea au la capăt (capătul care flutură, gol pe dinăuntru) un ornament; acest ornament apare – firește, mai lat, dar similar ca desen și culoare – și la poalele rochiilor.
Numai interpreta lui Dumnezeu poartă, ca pe o variațiune a costumului eroinelor, așa cum am încercat să-l descriu, o fustă mult-mult mai scurtă, peste niște pantaloni albi colanți, cu un fel de tunică albă deasupra, ornamentată la fel ca fustele celorlalte interprete.
Sunt antrenat de câteva decenii în descifrarea de intenții ale realizatorilor de spectacole; de astă dată, mă dau bătut – nu sunt capabil să descifrez în montarea Mamelor nici o intenție; și nutresc bănuiala mârșavă că vina nu este a mea, ci a predilecției realizatorilor montării pentru soluții „estetice” vide de conținut. Pe mine personal acest soi de formalism (fiindcă așa se numește fenomenul ăsta, chiar dacă termenul a fost compromis de folosirea lui abuzivă cândva în trecut), acest formalism mă supără foarte tare. Semnificația lui e că, oricât ar părea de ciudat, celor care au conceput vizual spectacolul nu le pasă chiar deloc de soarta sărmanelor eroine ale operei, mame cărora nu le-a fost dat să-și împlinească în chip fericit sentimentul matern. Așa stând lucrurile, cum mi se poate cere mie, ca privitor, să fiu profund tulburat de ceea ce mi se înfățișează pe scenă? Mă mulțumesc să ascult cu plăcere muzica și să privesc nedumerit peisajul – la catharsis autentic nu parvin să ajung. Păcat.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
