O viață întreagă (de dascăl…) am tot încercat să le spun așa celor peste 40 de generații de adolescenți, aflați în fața ochelarilor mei obosiți.
Un gânditor, n-aș vrea să vă încarc memoria cu numele lui, spunea că filosofia este ca o trezire din starea de dependență față de nevoile vieții. Altul scria că a hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Ce bine-ar fi dacă oamenii politici, de pildă, ar înțelege corect această idee și anume că filosofia se bazează pe două lucruri, pe curiozitatea minții și pe slăbiciunile vederii noastre, astfel că filosofii își petrec viața necrezând ceea ce văd și străduindu-se să ghicească ceea ce nu văd.
Dacă vă mai spun și ceva dintr-un gânditor al antichității, vă supărați? Filosofia este singurul mijloc de a depăși condiția de muritor și chiar de a o transforma în nemurire. Nu există lucru pe care bătrânețea lungă să nu-l ruineze sau să nu-l prăbușească. Dar, de cei pe care înțelepciunea i-a consacrat, nu se poate atinge. Așadar, viața înțeleptului va dura mult, toate secolele i se supun ca unui zeu. E vorba de un timp trecut? El îl va cuprinde prin amintiri. Prezent? Îl folosește. Cât despre viitor, se bucură de el dinainte.
Despre toate acestea, i-am „învățat” pe elevii mei, pe unii cu folos, pe alții cu mai puțin… Întrebarea din titlu e una neinteresantă în lumea distopică pe care o construiesc, pentru noi, generații de politicieni analfabeți și încărcați de autosuficiența gândirii lor betege.
