M-am gândit, la câte nu se gândește omul într-o viață!, să vă prezint în această lună, prima lună a lui 2025, cea a lui gerar, câteva poezii dedicate anotimpului alb, sigur, câteva secvențe, mai ales că poeții lumii descriu cu precădere celelalte trei anotimpuri: primăvara, vara, toamna, ce corespund poate mai mult cu tumultul sentimentelor omenești. Poți oare pune pe același palier iarna și nebunatica iubire? Poți oare să să pui semnul egalitații între persoana iubită și iarnă, să le asemeni? Nu. Și ca să fiu și mai convingătoare, am să citez din Lucian Blaga care spunea, referindu-se evident, la iarnă și la primăvară: ,,A iubi e primăvară. A cunoaşte-nseamnă iarnă.” Victor Hugo, celebrul scriitor francez, a creat pe această temă o figură de stil extrem de plastică: „Pe cap am iarna, dar în suflet am primăvara eternă.”
Din lirica lui Nicolae Labiș (2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul Suceava–22 decembrie 1956, București), autorul celebrei poezii Moartea căprioarei, supranumit de Eugen Simion „buzduganul unei generații”, am ales poezia Noapte de iarnă:
,,N-am văzut de nicăieri o lună mai mare/ Ca din vârful muntelui înzăpezit./ Parcă i-a împrumutat limpezimea/ Sufletul meu nesfârşit./ Vântul poartă-n văile-albastre/ Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi./ Florile iernii suflate pe cetini/ Îmi alunecă melodii de cleştar în urechi.//
Aici totul, pădurile doinare,/ Cerul bun, colibele goale de stână,/ Ramurile nopţii, adunate în inimă,/ Se prefac în sânge sănătos, tânăr.// Codrii din vale sună din corn,/ Curg jderii şi umbrele nopţii grăbite./ Aici închipuirea e tare ca ozonul/ Şi visele scapără-n muchi împetrite.// Încât aş privi pe un lucru firesc/ Dacă pe frunţile prietenilor de drum, în zbor,/ Ar sălta flăcări de cântec şi forţă/ Împletite după chipul iubirilor lor.”
Format la școala simbolismului literar francez, George Bacovia (4/16 septembrie 1881, Bacău–2 mai 1957, București), pe numele de botez, George Andone Vasiliu, este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. Astăzi, Bacovia este considerat drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Timid, tăcut și retras, extrem de sensibil (după cum povestea și soția sa, poeta Agatha Grigorescu Bacovia, pe care am cunoscut-o într-o seară la Rotonda 13), poetul se autodefinește astfel: ,,Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele… Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.” Pentru a exemplifica tema propusă, am ales poezia Ninge:
„Când iar începe-a ninge/ Mă simt de-un dor cuprins./ Mă văd pe-un drum, departe,/ Mergând încet și nins.// Sub streșină, cerdacul/ Se-ntunecă mâhnit;/ Sta rezemată-o fată/ De stâlpu-nzăpădit.”
Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, Vasile Alecsandri (21 iulie/2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova–22 august/3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman) a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. De altfel, ce poate fi mai frumos decât un pastel al lui Alexandri citit la gura sobei sau chiar lângă șemineu (putem să ne imaginăm orice, nu-i așa!) și de aceea am ales poezia Sania:
„Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la plimbare./ Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;/ Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi…/ Tu zâmbeşti?… Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.// Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,/ Răpind sania uşoară care lasă urme albe./ Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei/ Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.// Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare/ Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,/ Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar/ Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.// Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;/ Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie./ Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori…/ Tu o rupi?… Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.”
Exemplele sunt numeroase, dar am să mă opresc la un poet deosebit, critic literar și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Este vorba de George Coșbuc (20 septembrie 1866, satul Hordou din Districtul Năsăud, comitatul Bistrița-Năsăud, azi, comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud–9 mai 1918, București), a cărui poezie aparține patrimoniului cultural național, iar creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvîrșit și un autor canonic, un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Din lirica lui George Coșbuc am ales poezia Iarna:
,,Iarna-i un vestit dulgher/ Că ea poate, când voieşte,/ Peste râuri pod să puie,/ Fără lemne, fără cuie,/ Fără nici un pic de fier;/ Şi găteşte-aşa deodată,/ Pod întreg, dintr-o bucată.// Iarna-i grădinar, când vrea/ Pune albe flori la geamuri,/ Fără frunze şi cotoare,/ Fără chiar să aibă soare,/ Numai cum le ştie ea./ Mie-mi plac, că sunt de gheaţă,/ Dar când sufli, pier din faţă.”
Doamnelor și domnilor, dragi cititori, putem afirma citându-l pe Khalil Gibram că ,,florile primăverii sunt visele iernii povestite dimineaţa, la micul dejun al îngerilor”.
