Urmăresc de mai multă vreme evoluţia unui tânăr dirijor excepţional dotat, aducând ori de câte ori apare în faţa orchestrei o rigoare, un profesionalism artistic şi o calitate interpretativă nu prea des întâlnită în sălile noastre de concert: Cristian Mandeal, dirijor la Filarmonica din Cluj-Napoca. Nu cred să greşesc sau să risc afirmaţia văzând în tânărul şef de orchestră de acum pe unul din marii dirijori de mâine. Are toate datele necesare: o cunoaştere adâncă a muzicii, sensibilitate, cultură, viziune, exactitate, exigenţă, dinamism, culoare şi atitudine proprii – echilibru. În sfârşit, este, vizual vorbind, o prezenţă captivantă. Gesturile largi, patetice nu sunt niciodată gratuite, nu e excesiv de teatral nici în momentele de accentuată „teatralitate” ale discursului muzical. Gestul său corespunde întru totul concepţiei dirijorale – iar aceasta e cât se poate de apropiată de spiritul şi litera partiturii. Ceea ce, fără îndoială, este calitatea supremă a artei dirijorale. Fidelitatea nu rămâne mai puţin o chestiune înlănţuită în viziune – sau, mai degrabă, înlănţuind-o. Marii dirijori sunt întotdeauna cei mai abili descoperitori ai individualităţii reale a partiturii cântate – şi, adesea, surpriza poate fi de proporţii.
Dar a vorbi despre un dirijor nu pare plauzibil în afara opus-urilor ascultate. E ca şi cum ai măsura timpul într-o clepsidră fără nisip. Am ascultat la Ateneu Orchestra filarmonică din Cluj-Napoca dirijată de Cristian Mandeal interpretând Simfonia IV în Mi bemol major „Romantica” de Anton Bruckner. Apoi cu Orchestra Radio, Simfonia I de Gustav Mahler. Doi compozitori pe care nu mulţi îndrăznesc să-i abordeze, cu două dintre cele mai frumoase şi în acelaşi timp dificile creaţii. Cristian Mandeal a găsit o proporţie sonoră profund convingătoare edificiului brucknerian. A înlăturat efectele uşoare, superficial dramatice, dezvelind-o în toată măreţia ei de imn închinat Naturii şi Firii. Dintre toate cele nouă simfonii, aceasta impune probabil cea mai drastică stăpânire a dezlănţuirii lirice, a avântului în tenebrele armoniilor baroce. Plastică, modelată dintr-o substanţă telurică împlinită în cer, sugerând înălţimea metafizică a goticului, dar şi misterul colţuros, excluzând orice fineţe, al domului romanic. Romantica este o muzică aspră, de o virilitate absolută în concepţie. Fiorul va fi cu atât mai autentic cu cât dirijorul va intui în cavalcadele arcuite sonor sensul înălţării. Intensitatea metafizică a trăirii se desprinde din acest relief prăpăstios, vestind grandios izbăvirea de suferinţă. Temele principale ale primelor trei mişcări sunt compuse din motive coborâtoare, respectând intervale apropiate. Pătruns de tensiunea acestor înfăptuiri, spiritul va triumfa eroic în coralul alămurilor din partea I, va tresări la graţia vieneză a temei cântate de viole în Andante, interzicându-şi elanul tandru odată cu intrările fragmentate, metalice şi pustiitoare ale suflătorilor. În simfonismul brucknerian, Scherzo-ul Romanticei rămâne înfăptuirea fabuloasă cu cel mai profund spirit medieval. Cristian Mandeal a cerut celor patru corni ce intonează motivul ritmic al vânătorii o sonoritate care să sugereze, cât mai muzical, strălucirea îndepărtată. Am retrăit, deopotrivă cu şi fără imagine, scena, părând atât de apropiată şi totuşi impalpabilă, despărţită de o ceaţă imaginară, asemeni razelor soarelui nordic pătrunzând în pădurea scăldată în aburi, pentru ca apoi ecoul creat de furtunosul dialog dintre trompete şi corni, tromboni, tubă să readucă dimensiunea monumentală a „catedralei”. Finalul s-a desprins în toată intensitatea viziunii sale arhitectonice, în care extazul cosmic se ascunde sub legile de fier ale construcţiei. Sub bagheta lui Cristian Mandeal orchestra a excelat în culoare timbrală, sincronizare, a alungat stridenţele – repede posibile – din compartimentul alămurilor, dându-le o omogenitate cromatică remarcabilă.
Execuţia Simfoniei I de Mahler a fost realmente un triumf. Larga generozitate melodică s-a împletit într-o manieră strălucită, ce dovedea un temeinic cunoscător, cu accentele tragice şi mai ales cu cele comice, de la ironie sentimentală la grotesc. Nepăsarea, sufletul boem se răsfrâng într-o oglindă dramatică a cărei perspectivă sfârşeste în jubilaţie. Puţin titanism ar încăpea totuşi în această muzică pe care compozitorul însuşi o închipuia amintind de un personaj de tip faustian. Cristian Mandeal a reliefat fiecare motiv al simfoniei, a descoperit acel orizont nu doar sugestiv – şi nu numai descriptiv – tipic lui Mahler. Iată falsa solemnitate a celebrului marş funebru folosind vechiul cântec francez Frère Jacques: câtă insolenţă se ascunde în această scenă grotescă, ce zugrăveşte muzical spiritul unei gravuri de Callot. Câtă insolenţă deghizată în atmosfera sumbru încordată, de trecere ireversibilă. Exact atare componentă a ieşit pregnant în evidenţă în recenta interpretare. Am asistat la un măiestrit dozaj al sonorităţilor, în care fiecare instrument şi-a găsit exploatată individualitatea. În fascinanta parte a III-a, unde tema prezentată de contrabasul solo e purtată adânc şi întunecat la fagot şi bas-tuba, pentru a înfiora apoi toată orchestra, cadrul sonor creat a folosit din plin tensiunea problematizantă: filosofia muzicală a îndepărtării ironice, nelipsită de simţ parodic, fluxul psihologic conducând prin sunete de la zâmbet la râs şi apoi la stupoare. Iar de aici, la tragic. Nu în ultimul rând a impresionat naturaleţea efectelor, abundente în Simfonia I.
Poate fi umorul înălţător? Aceasta este una dintre întrebările care se pot pune la sfârşitul primei simfonii de Gustav Mahler. Răspunsul afirmativ, cu doza de inefabil şi sarcasm conţinute, l-am descoperit la capătul interpretării lui Cristian Mandeal la pupitrul unei orchestre într-o dispoziţie muzicală pe măsură.
„România literară”, nr. 15, joi, 14 aprilie 1983, p. 18
Notă. Acesta este primul articol de critică muzicală pe care l-am publicat. Colaboram de mai multă vreme la „România literară” dar numai cu texte de critică literară. Am fost uimit de francheţea cu care m-a primit Valentin Silvestru, şeful secţiei Arte a revistei. I-am propus articolul cu sfială, vorbindu-i despre dirijorul Cristian Mandeal, făcând o lungă introducere, încercând eu să spun că… şi că… Mi-a tăiat-o scurt: „Da, am înţeles, nu e nevoie de prezentare. Articolul! Când binevoiţi a-l aduce?” L-a publicat imediat, ceea ce m-a mirat şi mai tare, căci pe vremea aceea nu se pătrundea uşor mai ales la „România literară” şi încă într-un domeniu în care nu dăduseşi semne de existenţă… A fost, pentru mine, o colaborare ideală timp de opt ani. Valentin Silvestru avea o eleganţă şi un mod exemplar de a se comporta cu colaboratorii. Era unul dintre acei puţini oameni de cuvânt, care când spuneau ceva, chiar şi puneau în practică. În plus, un om de o probitate profesională excepţională, cu o precizie de metronom în tot ce făcea.
Anton Bruckner, Simfonia nr. 4 în Mi bemol major, „Romantica”, WAB 104. Dirijor: Cristian Mandeal, Orchestra Filarmonicii din Cluj-Napoca, înregistrare discografică, Electrecord, 1983. Părțile simfoniei sunt: 1. Allegro, 2. Andante quasi allegretto, 3. Scherzo, 4. Finale. Allegro moderato.
