Când filmul păstrează vocea unui sculptor
Nu am pornit acest film dintr-o comandă și nici din nevoia de a construi un portret oficial. A pornit, mai simplu și mai greu de explicat, din timp. Din aproape două decenii în care l-am cunoscut pe Ion Mândrescu, l-am filmat, l-am ascultat și am văzut cum revine, în forme diferite, la aceleași întrebări: omul, materia, tensiunea dintre corp și spațiu, timpul care trece printr-o lucrare înainte ca lucrarea să ajungă în fața publicului.
Documentarul Ion Mândrescu – Omul, Timpul, Spațiul s-a construit tocmai din această apropiere. Filmarea principală a fost realizată în 2024, la Mihoveni, dar filmul păstrează și urme ale unei relații mai vechi cu artistul. Nu m-a interesat să inventariez opere și nici să îl așez pe Ion într-o biografie ilustrată. M-a interesat să rămână în cadru omul care lucrează, vorbește, se oprește, caută și explică. În sculptură, rezultatul final poate părea compact, definitiv. Procesul din spatele lui este însă viu, ezitant, fizic și uneori contradictoriu. Camera poate păstra această zonă intermediară.
Atelierul nu este fundal
Pentru mine, atelierul nu a fost decor. Este locul în care opera începe înainte de a deveni obiect expus. Acolo există praf, unelte, suprafețe începute, gesturi repetitive și pauze în care artistul privește mai mult decât lucrează. Când filmezi într-un asemenea spațiu, tentația este să cauți permanent imaginea spectaculoasă. Eu am încercat invers: să nu grăbesc lucrurile. Să las suficient timp pentru ca gesturile mici să capete sens.
Ion vorbește despre sculptură fără să o despartă de corp. Chiar și atunci când forma se abstractizează, punctul de plecare rămâne adesea tensiunea umană: sprijinul, încordarea, echilibrul, vulnerabilitatea. În film, această relație apare nu doar în ceea ce spune, ci și în felul în care își atinge lucrările sau își alege poziția față de ele. Uneori, pentru un realizator, informația importantă nu este propoziția perfect formulată, ci ceea ce se petrece între două propoziții.
Bronzul, focul și timpul
Bronzul are o prezență specială în universul lui Ion Mândrescu. Este un material greu, asociat instinctiv cu durabilitatea, dar drumul până la forma finală trece prin fragilitate, temperatură, risc și transformare. Tocmai această contradicție m-a atras cinematografic. O sculptură în bronz poate părea că a fost dintotdeauna acolo; filmul poate arăta că în spatele acestei aparente stabilități există o succesiune de decizii și intervenții foarte concrete.
Când filmezi un sculptor, materia îți schimbă și ție ritmul. Nu poți trata atelierul ca pe un interviu de studio în care întrebarea produce imediat răspunsul, iar răspunsul produce imediat montajul. Există momente în care artistul trebuie lăsat să lucreze, iar camera să accepte că nu deține controlul. În aceste momente, documentarul devine mai puțin o demonstrație și mai mult o observație.
O relație lungă schimbă filmul
Faptul că îl cunosc pe Ion de aproape douăzeci de ani a schimbat inevitabil felul în care am construit filmul. Apropierea oferă acces, dar poate deveni și un risc: ai impresia că știi deja omul pe care îl filmezi. Am încercat să nu pornesc de la această certitudine. Familiaritatea trebuia folosită pentru a ajunge mai aproape, nu pentru a trage concluziile dinainte.
Într-un portret filmat, încrederea se vede. Se vede când omul din fața camerei încetează să răspundă „pentru film” și începe să vorbească așa cum ar vorbi dacă aparatul nu ar fi acolo. Acolo am căutat eu filmul. Nu în declarația solemnă, ci în continuitatea dintre voce, atelier, obiecte și gesturi.
De aceea, montajul nu urmărește să transforme fiecare secvență într-o afirmație. Unele cadre au nevoie de timp tocmai pentru că sculptura are nevoie de timp. Montajul are și el ritm, iar ritmul unui asemenea film nu poate fi complet separat de ritmul omului pe care îl urmărește.
Ce poate păstra camera
Există multe forme prin care opera unui artist rămâne: lucrările în colecții, cataloagele, fotografiile, textele critice, expozițiile. Filmul adaugă însă ceva greu de înlocuit: prezența. Vocea, respirația dintre cuvinte, mersul prin atelier, modul în care artistul se raportează fizic la propria lucrare, felul în care o privește înainte de a vorbi despre ea.
Acesta este, pentru mine, sensul documentarului despre Ion Mândrescu. Nu să închidă o interpretare și nici să explice definitiv opera. Ci să păstreze o întâlnire. Să lase, pentru cine îl va vedea peste ani, nu doar imaginea sculpturilor, ci și omul care a stat lângă ele și a putut vorbi despre cum au apărut.
Filmul are aproape 46 de minute. Într-o lume în care imaginile sunt adesea consumate în câteva secunde, durata poate părea o alegere incomodă. Dar un portret nu câștigă întotdeauna când este comprimat. Uneori trebuie să rămâi suficient de mult lângă un om încât să dispară senzația că privești o prezentare și să înceapă senzația că ai fost acolo.
Pentru mine, acesta a fost pariul: camera să nu transforme sculptorul într-o imagine de autoritate, ci să păstreze un om la lucru. Iar filmul să nu fie doar despre obiectele terminate, ci despre timpul, materia și gândirea din care ele au apărut.
***
Pentru a vedea fiilmul, click aici.
Despre autor
Mugur Marin este filmmaker și fondator al N-trance Media, companie de producție foto-video din București. Lucrează în producție video, film documentar, portret și proiecte corporate, urmărind în special povești construite din acces direct la oameni și procesele lor de lucru.
