Când teatrul trece dintr-o conștiință în alta
Osmoză. Asta am trăit la intensitate maximă într-o duminică seară, 13 septembrie 2026, în timpul celei de a doua reprezentații a spectacolului Strigătul din oglindă, montat la Teatrul Dramaturgilor Români, în sala „Ion Băieșu”. În oglindă, piesa lui Radu F. Alexandru, a devenit, în versiunea scenică a lui Alexa Visarion, Strigătul din oglindă. Fiecare dintre spectatori a resimțit din plin forța unui tsunami actoricesc provocat de Richard Bovnoczki și susținut de un text exemplar.
(N.B. Celulele vii folosesc procesul biologic numit osmoză pentru a absorbi apa și a-și menține echilibrul interior. La fel și spectatorul: are această miraculoasă capacitate de a absorbi tot ceea ce este bun, frumos, adevărat și cu folos spre creștere. Iar șansa noastră este dată de tot ceea ce ne înconjoară. Mie mi-a fost îngăduit să-i cunosc, profesional și prietenește, și pe Radu F., și pe Alexa. Ei doi au fost prieteni pentru că au rezonat, cred, la cote înalte ale omenescului, ceea ce le-a prilejuit și o osmoză artistică. Vă mărturisesc că îi iubesc și am motive să le fiu recunoscătoare.)
Această piesă este singura pe care Alexa Visarion a pus-o în scenă din întreaga dramaturgie a lui Radu F. Alexandru. Dar este un text esențial, care ne face să credem că vorbește despre bătrânețe, singurătate, boală, nevoia de comunicare și, asimptotic tragic, eșecul comunicării. Regizorul face însă din această imposibilitate de comunicare un spectacol despre fluidizarea granițelor dintre realitate, memorie, imaginație și delir. În fapt, în faptul scenic al lui Alexa Visarion, povestea este – să nu vi se pară, vă rog, un demers forțat optimist – mai profundă și firesc luminoasă: „ceea ce rămâne este amintirea, nu evenimentele” sau, cu o superbă construcție chiasmatică, „gândul din suflet și sufletul din gând”, așa cum mi-a spus într-o scurtă conversație, a doua zi după spectacol. Pentru că, așa cum el însuși mărturisește, „Teatrul nu e niciodată viața, ci transfigurare, e o sugestie, e o depășire a vieții pe niște semnificații pe care viața le conține, dar nu poate să le exploreze în timp ce se desfășoară”.
Nu întâmplător, spectacolul începe cu un text care nu există în piesa originală. „Singur… / Mi se părea că știu cine sunt, că îmi știu rostul. / Sunt lumea mea și în lumea mea totul e în bună ordine…” – sunt cuvinte adăugate de Alexa Visarion, iar această intervenție discretă este, de fapt, cheia noii construcții scenice. Regizorul nu ilustrează textul lui Radu F. Alexandru, ci îl traversează printr-un demers aproape imersiv, răspunzându-i cu propria sa viziune asupra lui Matei.
Între dramaturg și regizor se produce astfel o adevărată osmoză: materia inițială se modifică prin pătrunderea unei alte sensibilități, iar personajul capătă, încă înainte de a începe povestea propriu-zisă, conștiința unei fisuri. „Mi se părea că știu cine sunt”, spune deja omul care nu mai este sigur că se știe, iar acel „gând firav, trist burlesque” care i se strecoară în minte anunță, cu o ironie amară, destrămarea ordinii în care se refugiase. În câteva replici, Visarion mută centrul de greutate al piesei: de la ceea ce i se întâmplă lui Matei la ceea ce se întâmplă înlăuntrul lui. Iar această deplasare este, poate, chiar actul de osmoză dintre două conștiințe creatoare.
În fond, pe scenă există un singur personaj: Matei. Ema și Victor apar ca două prezențe distincte, cu identități și funcții dramatice diferite, dar existența lor scenică se construiește în interiorul universului lui Matei. Ei nu lărgesc propriu-zis lumea personajului, ci o reflectă și o fracturează, întorcând-o mereu spre el însuși. Ema este cea căreia Matei îi vorbește, pe care o provoacă, o interoghează și în care își proiectează dorințele, spaimele și frustrările; Victor aduce la suprafață o altă zonă a identității sale. Cele două personaje devin astfel oglinzi în care Matei se caută, se recunoaște și, treptat, nu se mai recunoaște.
Dar mecanismul oglinzii nu se oprește la Matei. Prin Ema și Victor, el se prelungește până în sală. Ceea ce Matei proiectează asupra lor se întoarce către spectator prin intermediul lui Richard Bovnoczki, capabil să treacă într-o fracțiune de secundă de la o stare la alta, să jongleze cu stări, sentimente și imagini, să devină acrobatul perfect într-un triplu salt mortal fără plasă de siguranță – trezind, pentru mine, amintirea, pentru că despre memorie vorbim, unui actor desăvârșit: Ștefan Iordache. Spectatorul nu mai rămâne în afara lumii lui Matei, ci este atras înăuntrul ei și ajunge, aproape fără să-și dea seama, să se privească pe sine. Dacă Ema și Victor sunt oglinzile lui Matei, Matei devine oglinda spectatorului.
În primul moment credem că asistăm la povestea spusă de un om despre sine însuși; treptat, descoperim că omul acesta ne privește înapoi. Iar când Matei întreabă – direct sau indirect – „cine sunt?”, întrebarea încetează să mai fie numai a lui. Ea traversează scena și ajunge în sală. De aici și neliniștea aparte a spectacolului: oglinda nu ne oferă o imagine stabilă, ci una care se modifică pe măsură ce o privim. Și poate că aici se află una dintre marile performanțe ale lui Richard Bovnoczki: aceea de a face vizibil acest proces, fără să îl explice. Prin corp, voce, ritm și schimbările uneori imperceptibile de stare, actorul trece continuu dintr-o identitate în alta și, în același timp, rămâne mereu Matei. Ema și Victor devin astfel nu personaje care se adaugă lumii lui, ci forme prin care lumea lui se exprimă, se fracturează și se întoarce spre noi. Iar ceea ce se întâmplă în scenă nu mai poate fi separat de ceea ce se întâmplă în spectator.
Poate că una dintre frumusețile discrete ale acestui spectacol stă și în întâlnirea celor trei generații care l-au construit. De o parte, Radu F. Alexandru, plecat dintre noi anul trecut, la 82 de ani, și Alexa Visarion care este, la rândul său, scriitor și autor al unei opere complexe ce traversează generații. În mijloc, Richard Bovnoczki, actorul care primește această materie artistică și o trece prin propriul său corp, prin sensibilitatea și experiența generației sale. Iar la celălalt capăt al întâlnirii numite Strigătul din oglindă, trei tinere artiste aflate la vârsta studenției: Briana Lică și Roxana Iuga – care nu semnează scenografia, ci creează un spațiu congruent viziunii auctoriale – și asistenta de regie Adina Mihaela Tașcă. Trei vârste ale teatrului se întâlnesc în acest spectacol, nu pentru a-și afirma diferențe, ci pentru a se transmite una alteia prin enchaîné. Este experiența care se oferă, tinerețea care o primește și, în acest generos schimb, ceva care se modifică și merge mai departe.
Iar light design-ul și comentariul muzical, nesemnate, dar realizate de Alexa Visarion, nu vin să însoțească din afară spectacolul, ci să-i prelungească organic respirația.
Și poate că, drept ultim, dar, o coincidență cu aer de miracol, spectacolul ne pune în față uluitoarea asemănare dintre actor și regizor: Richard Bovnoczki și Alexa Visarion, ca și cum două vârste ale Artistului s-ar privi una pe cealaltă în oglindă.
Și nimic nu rămâne în stare pură; aceasta este adevărata osmoză a spectacolului. Toate se întâlnesc, se absorb și se transformă până când granițele dintre forme, sensibilități și experiențe se dizolvă. Iar din acest subtil circuit se naște ceva nou și profund. Viu.
