”A treia bancă pe stânga” de Letiția Vladislav

70
Proza de Letitia Vladislav leviathan

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roBătuse de câteva ori aleea în lung și-n lat sigură, fiindcă banca lor era pe stânga, chiar la intrarea în parc. Nu avea nimic special. Motivele erau pur și simplu tehnice, ea uitând mereu câte ceva, uneori important, iar banca fiind la intrare, imediat ce cobora din troleibuz, ar fi fost imposibil să nu o găsească. Venise cu o panglicuță roșie de-acasă și o agățase la piciorul băncii, într-un moment când nu era nimeni prin jur. Ieri o văzuse. Parcă înflorise piciorul băncii verzi. Iar azi n-o găsea. Nici el nu era acolo. De fapt pănglicuța roșie era pentru el, pentru că nu dorea să se învârtească prin parc, mai ales că începuse și el să uite. Se întoarse înapoi spre stația de troleibuz. Porumbeii erau acolo, bunicii cu nepoțeii erau acolo, closetul de pe dreapta era acolo, nu-l puteai ignora pe căldura asta, puțea bestial chiar de la intrarea în parc, drumul se despărțea în două alei, o luă pe stânga, era sigură, numără băncile, unu, doi, trei… Panglicuța roșie era la locul ei. El era pe banca numărul patru.

– Te caut de o jumătate de ceas, zise, speriată că el este deja plictisit și va dori să plece acasă, bat aleile astea ca o nebună, iartă-mă, zise, nu găseam panglicuța și tu nu erai…

– Eram, răspunse el, căutam ca și tine locul, mă înșelasem, eu venisem pe cealaltă intrare și acolo nu erau panglicuțe, așa că am coborât cu atenție în jos, întrebând unde este stația troleibuzelor… este complicat, zise, la anii noștri se pierde câte ceva pe drum.

– Ai greșit banca, zise ea, asta era, nu cealaltă.

– Aveam impresia că întotdeauna am așteptat aici.

O femeie de vârsta lor se opri lângă el, îl măsură din cap până-n picioare, se așeză pe bancă și începu să râdă.

– Chiar ești tu, întrebă femeia, partenerul meu de tango argentinian?… Roberto nu mai știu cum, chiar ești tu?

– Tango?

Se întoarse spre el și îl privi în ochi de parcă în acel moment se cunoscuseră.

– Tango?

Omul stătea între ele și le măsura cu ochii, neștiind cui îi va răspunde întâi.

– Da, zise femeia, eram într-un fel de club și dansam la nebunie tangourile aduse din Argentina.

– Doamne, zise bărbatul, acum îmi aduc aminte, trecusem de cincizeci, cerusem azil din motive politice la voi și, cum tot era la modă acest tangou, am hotărât să intru și eu în club.

– Erau aproape numai femei, zise străina, lăsându-și poșeta între ea și el, ca și cum i-ar fi spus ”tu stai liniștită pe locul tău, acest bărbat îmi aparține…” plus câțiva veniți din Chile, doi din Cuba și trei de prin centru, ceva mai tineri.

– Roza, zise bărbatul, acum știu cine ești, Roza, te recunosc după ochi și voce.

– Ciudat, zise femeia, mă plimb de ani de zile prin parcul ăsta și nu văd pe nimeni de altădată, iar azi, zise, după o noapte de coșmar, chiar mă gândeam la sinucidere, ajung aici, mă uit cu atenție la toți bătrânii singuratici și, bingo, zise, Roberto stă pe banca noastră, parcă mă aștepta…

– Sinucidere?

Era ea cea care întrebase. Roberto nu zicea nimic. Își freca degetele și le privea pe amândouă.

– De ce sinucidere?

– Ai avut un moment în viața ta sentimentul că îți fuge pământul de sub picioare?

– Nu.

– Ai sunat la toate numerele din agenda telefonică și o voce străină ți-a spus, tata, soțul, iubitul meu a murit, nu mai este?

– Nu.

– Ai tras jaluzelele așteptând că Dumnezeu se milostivește de singurătatea ta și că undeva pe drum merge, sprijinit într-un baston, bărbatul sortit ție?

– Nu.

– Ei bine, zise femeia, parcă ceva mai ușurată, eu nu mai am nimic de așteptat… și nici de pierdut.

– Ai viața.

– Viața s-a dus. S-a pierdut ca un nor printre alți nori. E drept, trăiesc, asta înseamnă respir, umblu, mănânc, fac umbră pământului câteva ore pe zi, vorbesc singură, dorm cu televizorul și mă trezesc cu el…

– Mă ai pe mine, zise deodată bărbatul, Roza, mă ai pe mine.

Femeia începu să plângă. Încet, ca un copil cu genunchii juliți, dar mort de frică să-și mărturisească durerea, pentru că nu dorea să fie crezut un slab de fire, apoi ceva mai adânc, așa cum plâng femeile ce pierd și nu pot accepta că nu mai este absolut nimic de cârpit într-o poveste, și, după ce el îi luă mâna sărutându-i degetele umflate de artroză, boci tare, ca la aruncarea ultimilor pumni de pământ peste cel care a fost o viață întreagă lângă tine, bun sau rău, dar era numai al tău și te puteai bizui pe el, că nu-și uită cheile apartamentului pe mese străine, că vine acasă după slujbă și te minte frumos, că-ți dau lacrimile de atâta noroc rezervat pentru ultimii tăi ani.

– Mergem acasă, Robert?, întrebă femeia, oprindu-se brusc din hohoteală, ridicându-se și trăgându-l după ea spre ieșirea ce da în nordul parcului.

– Este soțul dumneavoastră, o întrebă uimită, acest dansator de tango argentinian este soțul dumneavoastră care v-a părăsit ?

Vorbea de el de parcă nici nu mai exista. O umbră lungită între ele, niște amintiri, adunate ca excrementele porumbeilor, între ele, de fapt între cele două bănci și poșeta acestei doamne necunoscute.

– Nu, răspunse femeia tăios, este amantul meu, pardon, a fost amantul meu. Până mi-a murit soțul. După cimitir ne-am despărțit. Aveam mustrări de conștiință. Știți cum este să faci dragoste cu Roberto în camera de oaspeți în vreme ce bărbatul tău olog zăcea în dormitor?

– Nu.

– Doamne, ce fel de femeie sunteți ? Nu știți nimic, absolut nimic! Ați trăit?

Se așeză din nou pe bancă, trăgându-l pe Roberto după ea. Avea ceva dominant, rece, calculat în tot ce făcea, de la gesturi, la poșetă, de la fusta plisată, la mâna cu care-l apucase pe bietul bărbat, paralizat de emoții ori neputință, amândouă ar fi fost posibile.

– Ați trăit?

Dacă își punea toate momentele importante din viață pe hârtie, acum, în acest parc și aici, pe această bancă sub care țipa panglicuța roșie a aducerii-aminte ori a neuitării, nu credea că are zece povești de înșirat, povești cu cap și coadă, unde ea, nu Roza, ea, Alina, putea spune clar și cu mâna pe inimă că a pierdut nordul din start, că nu a avut o dragoste numai a ei, niciun bărbat numai al ei, că nu s-a dezgolit în camera de oaspeți cu un oarecare, chiar dacă avea o cameră de oaspeți și avea și un bărbat, cu hârtii în regulă, la starea civilă, bărbat pe care îl auzise cum îi spunea surorii ei ce cur frumos are și că ar da totul pentru o noapte în aceeași cameră de oaspeți, după ce ea înghițea pastila de diazepam, pentru că era prea stresată și nervoasă, dacă nu scoasă din minți, că nu reușea un proiect, crezut perfect, la slujbă și pentru care an după an erau alții ce se încoronau cu laurii victoriei.

– Nu, răspunse, umilită, nu am trăit…

– De când îl cunoașteți pe Roberto ?

– De peste un an, zise, am fost la o terapie de grup, el era acolo, am început să uităm nume, locuri, cheile, normal pentru anii noștri, dacă nu s-ar repeta…

– Și acum?

Se întrebă de ce continuă o discuție care nu duce la nimic, această femeie îl regăsise pe Roberto, se iubiseră, poate după terapie el își va aduce aminte de aventura lor, iar ea era afară, adio parc, adio bancă verde și panglicuță roșie, ea nu mai avea ce căuta aici. Un sentiment de milă puse stăpânire pe toate simțurile ei. I se făcuse milă de ea. Toată viața fugise de această slăbiciune, ea era puternică, ea era cea care luptă și chiar dacă sângerează, ea câștigă de regulă meciul cu viața, singurătatea o lăsa pe mai târziu, când nu mai era nimic de făcut. Acel ”mai târziu” se strecurase pe nesimțite în sângele ei, arătându-i că mai are câțiva ani și pleacă, obligând-o să-și care singură apa de băut și pâinea neagră, îndemnând-o să-și atârne un bilet pe care scrisese cu litere roșii ”nu uita cheile pe masă” direct la ieșirea din apartament, punând-o în genunchi în fața ultimilor ani de viață.

– Acum ne vedem zilnic la banca asta, zise, am pus o panglică roșie la piciorul ei, zise, dezlegând bucățica de mătase și închizând-o în poșetă, pentru ca el să nu piardă locul… în rest nimic… vorbim.

– Eu l-am căutat prin toate azilele de bătrâni și, spre norocul meu, am găsit un fost vecin al lui care mi-a spus că vine în parc. Numai așa am știut că este el, bărbatul tinereții mele, zise, da, ochii lui mai au ceva din focul de altădată…

Se ridică să plece. Definitiv, nu mai avea ce căuta acolo. Roberto le privea cu o uimire greu de descris, de parcă vedea ceva din altă lume. Două babe luptându-se pentru un bărbat pe jumătate mort. Din nou sentimentul de milă. Nu pentru Roberto. El avea o persoană care-i gătea, locuia chiar în apartamentul vecin, acum o avea pe Roza, poate se vor lungi din nou în camera de oaspeți încercând să înnoade povestea de unde o lăsaseră, nu, mila era a ei, ea însingurata, care se mințea de dimineața până seara că-și poate ține mizeria  în frâu, care dormea și acum cu pastile de amăgit nervii și gândurile, ea care se temea de moarte, singură într-un pat, fără un suflet alături.

– La revedere, zise, plec să nu pierd troleibuzul.

– Stai puțin, zise femeia, lăsând mâna lui Roberto și apucând-o pe a ei, putem să-l împărțim… o zi eu, o zi matale…

– Ce?

– Vorbesc serios, zise femeia, te văd pierdută, îl împărțim.

Își retrase mâna cu repeziciune și se ridică din nou în picioare. Femeia era calmă, dar ceva în ea nu-i dădea pace. I se părea totul atât de sinistru.

– Ești sigură că este Roberto?, întrebă din nou femeia, eu am venit aici pentru că mi-a spus fostul lui vecin, dar, dacă tace…

– Da, este Roberto. Dansatorul de tango.

– Argentinian, o completă bărbatul, argentinian.

Se uită la ceas. Era aproape zece. Roberto mai făcea terapie. Timpul trecuse. Femeia de la serviciul sanitar care-l acompaniase pe Roberto tot timpul terapiei stătea în fața lor.

– Am venit să te iau, cavalerule, zise, întinzându-i mâna, mi-am închipuit că ești aici, cel puțin vecina ta mi-a spus că numai aici pot să dau de tine. Mergem? Grupa ne așteaptă.

– Eu am terminat săptămâna trecută, zise ea, pentru că o cunoștea pe asistentă.

– Știu, răspunse femeia. Prietenia voastră îi face bine.

Roberto se ridică și porni cu însoțitoarea spre ieșire. Femeia venise cu mașina ei. Îl ajută să urce, trânti poarta, porni motorul și se alinie printre celelalte mașini în câteva clipe.

– Am pierdut, zise femeia străină, am pierdut amândouă.

Un val de furie urcă în ea. Își aduse aminte ce puternică fusese. Nu miloaga asta de pe bancă. O femeie. Ca un cal de curse. Pur sânge. Deschise poșeta, prinse din nou panglicuța roșie de piciorul băncii, se îndepărtă doi metri să vadă cum arată, îi plăcu acel contrast, pământ, iarbă, metal și mătase. Mâine va veni din nou. Cu pâine pentru porumbei. Vineri poate veni să-și bea cafeaua. Avea bani. Sâmbătă vine toată lumea. De ce nu? Uneori sunt țigănci care dansează pe muzică de manele, direct pe aleea ce duce spre lac. Duminica este întotdeauna specială. Mai poți vedea câte un artist, bătrân și el, plimbându-se degajat și răspunzând cu ardoare la toate întrebările curioșilor. Mai sunt luni, marți, miercuri. Trei zile de meditație. Te uiți la apă și te gândești la partea luminoasă a vieții. Broaștele cântă spre seară. Se va gândi la acel bărbat timid, cu care a vorbit de câteva ori, dar cu care nu a putut începe nimic în acei ani de tinerețe. Era prea îndrăgostită de bărbatul ei frumos.

– Matale ai pierdut, zise, eu nu.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.