Există filme care se privesc. Există filme care se ascultă. Și apoi există filme care se respiră – ca un aer de copilărie în care miroase a praf cald, a supă duminicală, a pământ jilav proaspăt săpat și a glume acide care se spun cu un zâmbet tandru, să nu se simtă că, de fapt, dor. În filmul Povestiri din Bocșa (2025), maestrul Ioan Cărmăzan nu filmează doar o lume; el o înfășoară, o leagănă și o așază pe ecran cu gestul unui om care nu face doar cinema, ci un pomelnic al sufletului.
Aici, în agora umilă a barului lui Costel – fost polițist, actual administrator al memoriei afective a burgului provincial – timpul nu curge, ci stă sprijinit într-un colț, pe un scaun știrb, și ascultă. Și ce istorisiri! O întreagă antropologie cu iz balcanic, crâmpeie din sociologia unei Românii trecute prin revoluție, dragoste, sete, credință și poftă de viață, stă comprimată într-un pahar cu răchie și într-o voce ce deapănă amintiri din pragul uitării.
Costel trăiește tragedia măruntă, și tocmai de aceea universală, a bărbatului rămas cu inima în brațe ca un sac rupt cu cartofi. Soția lui pleacă, se întoarce gravidă cu un italian – exotismul importat direct în gospodărie – și pleacă iar, dar nu oricum: cu cel mai bun prieten după ce naște un copil cu paternitate fluidă. Un Umberto Eco rural ar spune că aici nu e melodramă, ci o poetică a ratării. O ratare tandră, ca un câine care tot vine la poartă, chiar dacă știe că nu mai e nimeni acasă. Culmea este că și câinele are o soartă excomunicată. Printr-un scurt tratat apocrif despre fidelitate și ridicol cosmic, Cărmăzan strecoară și epopeea funerară a cățelului lui Costel – incinerat, ca un mic erou mitologic provincial, și înmormântat semi-creștinește de un preot răspopit, într-o ceremonie ce con-sfințește sarcasmul.
În contrapunct, vin celelalte povestiri – miniaturi metafizico-țărănești, pe cât de absurde, pe atât de firești într-un areal unde realul și miraculosul beau aceeași țuică. Omul care își face pian din lemn, că doar n-avea bani de capodoperă, dar avea suflet și ambiție. Bărbatul cu pantalonii nupțiali ratați care, în lipsa unei mirese potrivite, se însoară cu capra – poate singura ființă care l-a înțeles până la capăt. Un bătrân sfinx care stă de givan cu morții din cimitir, dar nu ca profet, ci ca un purtător de colivie sufletească în care învie Pasărea Phoenix.
Aceste episoade nu sunt un remember gratuit, ci un folclor recondiționat, metafizică în opinci, filosofia scaunului de la drum – acolo unde îți dai seama că umanul e, de fapt, materia sacră din care e făcut absurdul.
Iar Bocșa lui Cărmăzan nu e doar geografie, e stare de duh. Este spirit. Un Eden provincial, pierdut nu într-un păcat originar, ci într-o glorie minoră – glorie de uliță, glorie de amintire, glorie de om-gigant care a trăit enorm și a simțit mult. Regizorul filmează cu nostalgie, dar și cu autoironia acelui adult care, revenind în sanctuarul copilăriei, descoperă că nimic nu e mai dulce decât dorul propriei memorii. Prin acest film maestrul nu doar se întoarce acasă, ci ne aduce un crâmpei de artă cu valoarea Paradisului pierdut. În lumina ecranului, Bocșa renaște prin privirea maestrului – o privire ageră ce știe să descopere poezia ascunsă în oameni simpli, în ulițe tăcute și în amintiri ce ard mocnit. Ioan Cărmăzan este un regizor al sufletului, un povestitor născut din dor și noblețe, un arhitect al visului nobil românesc, fiecare film al său fiind o fereastră deschisă spre frumusețea omului și taina destinului asemenea unui porumbel voiajor ce zboară spre Curcubeul renașterii prin apă și foc.
În final, Povestiri din Bocșa este o elegie tandră, aproape jucăușă, despre ratare, dragoste, comunitate și despre eterna întoarcere spre copilărie atunci când viața devine prea mare pentru umeri de adult. Ioan Cărmăzan ridică un monument nevăzut oamenilor mici care au trăit povești mari și o face cu o blândețe pe care numai cineva care și-a iubit locul natal până la ultima fibră o poate purta.
Căci ce este filmul lui Cărmăzan, dacă nu o rugăciune românească spusă cu murmurul unui pahar ridicat spre cer: „Doamne, ferește-ne de uitare și lasă-ne Bocșa în inimă!”
