La perioada interbelică a României, în general, şi a Bucureştiului, în special, ne raportăm adesea ca la cea mai fastă din ultimii 100 de ani. Deşi nu toată lumea este de acord, măcar din anumite unghiuri de vedere este adevărat. În cartea ”Întoarcere în Bucureştiul interbelic” (Humanitas, 2012) a Ioanei Pârvulescu, găsim creionat un tablou în tușe diverse asupra perioadei amintite.
Aflăm că între anii 1918–1940, Capitala noastră a avut zece primari, între cei mai cunoscuți aflându-se Emil Costinescu, Anibal Teodorescu și Dem I. Dobrescu.
În 1923, 20 de străzi din zona centrală erau iluminate electric, iar alte zeci de străzi cu gaz aerian sau petrol.
În 1925 bucureștenii au avut prima linie de autobuz, între Bariera Călăraşi și Piaţa Sfântu Gheorghe. Era vremea când de pe străzi dispăreau căruţele şi cărucioarele negustoriilor ambulanţi. Abia în 1929 au ieșit din uz ultimele vagoane de tramvai cu cai, iar din 1930 au apărut tramvaiele electrice. Lumea bună a Capitalei mergea însă cu automobilul, astfel încât în 1933 circulau mai mult de 8.000 de vehicule. Culmea este că mai circulau în paralel destule trăsuri.
Bucureștiul era o capitală civilizată și modernă, la intersecţii existau semafoare și agenți de circulație, pentru că traficul începuse să fie aglomerat.
În 1926, prin Legea de organizare a administraţiei oraşului, Capitala a fost împărţită într-o zonă centrală și patru sectoare, numite Galben, Negru, Albastru, Verde, şi o zonă periferică formată din 12 comune suburbane.
Arhitectura ținea pasul cu epoca europeană modernă, prin imobilele proiectate de arhitecții: George Matei Cantacuzino, Duiliu Marcu, Horia Creangă, Octav Doicescu.
Între anii 1929 şi 1934 s-a construit pe Calea Victoriei Palatul Telefoanelor, în stilul Art Deco, prima clădire cu schelet metalic din România, care a rămas până în anii 1970 cea mai înaltă construcţie din Bucureşti.
Monumentala clădire a Facultății de Drept a Universității din Bucureşti a fost zidită între anii 1933 și 1935 după planurile lui Petre Antonescu, cel care a fost şi arhitectul Arcului de Triumf, monumentul închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918.
Athénée Palace, cel mai elegant hotel al Capitalei, construit în 1912, a fost prima clădire din oraș în care s-a întrebuinţat betonul armat.
În 1936 se amenajau Parcul Herăstrău, pe un teren de 187 de hectare, o fostă zonă mlăştinoasa asanată, şi Muzeul Satului. La 8 iunie 1938, la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii*).
În anul 1937 se termina construcţia Palatului Regal, început în 1930, construit după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, pe locul fostei Case Golescu, transformată în Palat Domnesc pentru Alexandru Ioan Cuza şi apoi pentru Regele Carol I.
În perioada interbelică, dezvoltarea economică a Bucureştiului continua ca un proces firesc, început odată cu venirea lui Cuza pe tron și perpetuat în vremea lui Carol I. Atmosfera socială și culturală a orașului de pe Dâmbovița, cu toate instituțiile importante fondate, îndreptățea supranumele de Micul Paris.
___________
*) Detalii aici.
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
[…] ”Bucureștiul în perioada interbelică” de Daniela Șontică […]