Ajunsese unde visase. O mănăstire roșiatică într-o pădure de pini. Măicuțe nu mai erau de mulți ani pe-acolo. Un bogătaș cumpărase ruina, o făcuse hotel, oamenii veneau în pelerinaj, mai ales în Săptămâna Patimilor și de Sfânta Eulalia. Bisericuța era restaurată, lângă ea se deschisese un magazin micuț, artizanat local, icoane și cruciulițe din argint, iar afară, exact la intrarea în biserică, era așezată o piatră plină de verdele unor plante agățătoare, piatră ce avea sub ea o baltă cu pești japonezi, de felul lor jucăuși, dar acum, la prânz, zăpăciți de căldura sufocantă de afară. Termometrul arăta 43 de grade. Mâncaseră ceva la restaurantul hotelului. Mizerabil. Doar peștele la grătar avea gust de mâncare. Restul părea să fi fost luat din dozele de conserve pe care le văzuse în Totana. Pe terasa încinsă băuseră cafeaua, ascultând cum cântau miile de greieri ascunși pe crengile pinilor, prin grădina mănăstirii, lăsată conștient așa cum fusese cândva, plină de trandafiri și lavandă, ici-colo câte un copăcel ce nu creștea mai mult de un metru, o fântână arteziană și, ca peste tot, la margini rămâneau mușcatele, cele mai multe roșii, dând un contrast fantastic cu verdele dominant. De ani de zile plănuise acest drum. Nu în vară. Căldura îi făcea rău, de două ori vomitase peste iarba arsă de soare, pentru că nu erau locuri unde puteai opri. Sierra Espina. O văzuse cu el, bărbatul ei frumos, pe vremea când era tânără și scria pentru un ziar local, nimicuri, mai mult despre matadores, tauri, femei fatale și alte banalități, din când în când lăuda un om politic, din regiune, pentru că fără el nu se mișca nimic în lumea lor și, chiar dacă era prostul satului, toți îl ridicau în slăvi, asigurându-și slujba până la noile alegeri. Ea și Alejandro mergeau numai pe șoseaua națională, pe vremea lor nu erau autostrăzi ca azi, ea făcea pe copilotul, el era atent la sutele de curbe și camioanele care treceau spre Granada, așa că nu prea puteau savura panorama fantastică, munții cheli, piatră încinsă în soarele zilei, pinii ce se încăpățânau să crească înalți și drepți și râurile ce secaseră, poate cu o sută de ani în urmă, a căror matcă aștepta potopul ori o ploaie torențială ce le-ar fi dat din nou senzația că viața nu s-a terminat sub pietrele lor. Venise cu băiatul unei bune prietene, moartă și ea, de parcă Dumnezeu nu avea nimic de făcut, luându-i generația la raport, an de an, fără milă. Charina murise în fotoliul ei iubit, văzând filmul ei iubit, cu un pahar de vin pe măsuță. Era pe jumătate gol. Bine că apucase măcar asta. Colegii de la ziar muriseră, ori plecaseră prin alte orașe, la copiii lor. Se simțea singură. Ce să faci cu marea, dacă nu ai cu cine asculta țipătul cocorilor și zbuciumul undelor? Ce să faci cu grădina, dacă greierii cântă numai pentru tine seară de seară? La început merge. Un cer plin de stele, verdele grădinii, lumânările aprinse și greierii. Luna lăsând umbre peste gresie, de parcă treceau stafiile trecutului peste tine. Apoi totul este rutină. Umbrele nu te mai sperie, stingi lumânările de frică să nu dai foc casei și stai pe întuneric pe șezlong, vezi cerul, stelele, luna, auzi greierii și simți cum te apucă un dor nebun de ceva ce zace în tine, fără nume, este numai o poftă să pleci, zburând dacă se poate, să lași dracului totul în urma ta și să te trezești undeva departe, într-un loc unde n-ai mai fost niciodată, singură, dar hotărâtă să faci totul pentru o nouă zi, ori o nouă viață. În grădină nu mai putea gândi clar. Știa când începe greierul de sub fereastră, când vin ceilalți doi de sub lămâi, mai tenoriști, mai puternici, când latră cățelul lui Enrique și Catalina iese în stradă s-o sune pe Belen, iar la miezul nopții cineva trage cu pușca de nebun, spărgând aparenta pace rurală, apoi țipa nevasta indianului din Punjab, după o bună vreme de tantra, auzea râsul vecinilor ce ieșiseră cu scaunele în drum, ca ea altădată în satul ei, apoi comentariile despre acești nou-veniți ce se iubeau noapte de noapte și dădeau an de an câte-un copil acestei lumi străine, la propriu și la figurat.
– De ce zbiară nebuna asta, o auzi pe Catalina întrebând, nu poate mușca perna?
– Tu ai mușcat-o?
Bătrânul Isidoro era veninos și își plătea, cu siguranță, unele datorii din tinerețe cu surâsul pe buze, de parcă ar fi vorbit de paharul de sangria ce stătea în fața lui.
– Erau alte vremuri.
– Și acum sunt alte vremuri.
– Mie nu-mi plac.
Ea avea întotdeauna ultimul cuvânt. Ceilalți se făceau că nu aud, concentrându-se la țipetele sacadate ce ieșeau din casa de peste drum. Apoi se făcea lumină, el punea muzica la maximum, ea se urca pe casă, întinzând tot ce mai avea spălat, vecinii urlau, cerând liniștea nopții. Abdulah închidea casetofonul, bombănind ceva în limba lui, poate ceva urât de tot, dar în ți-ți-ți suna ca ciripitul unei păsări castrate, lumea era din nou în balanță și ea se ridica plictisită de tot și se lungea în pat așteptând somnul ce venea din ce în ce mai greu. Hotărâse schimbarea. Rezervase o noapte în acea mănăstire-hotel, gândindu-se că acolo, departe de orășel, în inima pădurilor, se va găsi pe ea cea ascunsă sub hainele ușoare de vară, femeia trecută, dar tânără în mintea ei, cu destulă energie să schimbe ceva în favoarea restului de ani ce i-au mai rămas. Urcase sus, la statuia Mântuitorului, admirând panorama fenomenală, așezată pe o piatră încinsă că o pufnise râsul gândindu-se că i se va arde rochia în fund și că va apărea la hotel cu o gaură unde nu trebuia să fie nimic rușinos, mai ales că trecuse de vremea umblatului cu haine rupte, pentru că erau la modă. Băiatul Charinei părea plictisit de atâta drum pentru o noapte de gândire.
– Mai mergem undeva?, o întrebă, eu unul vreau o bere…
– Nu. Rămânem aici.
Camerele erau albe și răcoroase, lenjeria, albă și ea, îți lăsa senzația de ceva proaspăt și plăcut. Iar mirosul lavandei din grădină ajungea până la ei. Auzi cum Mario își deschide ușa camerei, apoi îi auzi pașii pe gresia de-afară. Era deja aproape șase seara, dar căldura continua să fie sufocantă. Se gândi la Alejandro. Cu el nu fusese aici. Niciodată n-a fost timp suficient pentru vacanțe în afara regiunii. El avea marea. Ea visa munții. O apropia de acel sat îndepărtat unde se născuse și își aducea aminte de fiecare piatră. Alte locuri. Altă viață. Nu mai avea decât amintirile. Și cu cât se adâncea mai mult în ele, cu atât suferea mai tare. Alejandro murise. Nu era prea sigură de marea lui iubire. Era sigură de iubirea ei. Prea târziu. Când trăia, nu l-a întrebat. Îi era frică. Dacă l-ar fi necăjit ? Dacă i-ar fi spus să-și facă valiza? Avea cuibul ei. Și nu se putea rupe de el. După el au mai fost doi. Era tânără. La treizeci și opt de ani nu te spânzuri că ți-ai pierdut bărbatul și nici nu mergi la prima mănăstire. Mai vrei să trăiești, poate ce nu ai trăit niciodată cu răposatul. Viața are capcanele ei. Al doilea era arhitect. Un muieratic. Se culca cu ea și povestea de celelalte. Când a venit al treilea, era deja peste cincizeci. Picta. Avea degete de pianist și semăna cu motanul ei din copilărie. Se lipea de ea, torcea, sărutându-i părul, râdea și plângea la fiecare reproș, pentru că ea îl domina, era cea puternică, nu lăsa frâiele din mână de frică să nu ajungă pe drumuri. Roberto era slab, delicat, cald și fricos, iar ea se întreba noapte de noapte ce se ascunde sub fața aia de înger alungat din rai.
– Ești un copil, Ro, îi zicea, te rog încetează cu jelania…
Roberto înceta câte un ceas, începând din nou, din ce în ce mai intensiv și mai amenințător. Gelozia îi zdrobise pacea spirituală. Iar nesiguranța lui o zăpăcea pe ea. Nu mai era fericită. Era într-o capcană. A deschis ușa luându-și zborul. Fără el. O vreme a fost bine, apoi a venit frica peste ea ca un ciclon. Era singură. Arhitectul o suna la poartă, după ce-l părăsise ultima iubită, foarte tânără și foarte blondă, cerându-i o a doua șansă. Roberto o amenința cu moartea, acuzând-o că avea altul în vreme ce el stătea la fereastră urmărind strada, îndrăgostit ca un Romeo, iar ea bea vin roșu cu un vecin, zicea, pentru că-i văzuse cu binoclul. Uneori o văzuse prin Milano, zicea, altă explicație pentru prezența unor chiloței negri cu etichetă italiană în dulapul ei nu găsea. Roberto era un psihopat. Iar ei îi ajunsese tot ce trăise, mai săracă decât cei cu tantra sau blondele lui Doru Popescu, dar trăise așa cum dorise și nu avea de dat sosoteală nimănui. Ieși afară. Greierii te zăpăceau. Lumea se înghesuise în bisericuță. Era ora slujbei de seară. Intră în magazinul cu artizanat. Se uită la cele câteva buhe colorate. Ceramică locală. O alese pe cea verde. Buha sorții.
– Aduce soartă bună, zise vânzătoarea, împachetând-o într-o bucată de hârtie, să nu se spargă până acasă.
– Mai am două, zise, îmi plac.
– Triplă soartă, zise femeia.
– Ce soartă, auzi vocea unei tinere din spatele ei, la anii tăi nu mai ai nevoie de soartă…
Celelalte fete începuseră să râdă.
– Soarta să găsesc un mormînt bun, zise.
– Ai spus-o singură…
Vânzătoarea se făcuse albă la față. Situația o depășea.
– Da, zise, mormântul…
Ieși afară. Băiatul Charinei bea a doua sticlă de bere. Coborî treptele spre râul sec și se așeză cu spatele la hotel. Toată iarba era arsă.
– Poate mă mușcă un scorpion, zise, pot muri repede…
Auzise că în zonă bântuie scorpionii. Pablo Alborán cânta undeva mai la deal, pe Drumul Patimilor, dintr-un radio. Încet, încet se însera. Îi plăcea cum cântă. Vocea lui era caldă, curgea ca un râu liniștit, te acoperea și te lăsa cu sute de întrebări în cap. Se gândi la vorbele fetei în negru. Avea dreptate? Va arunca buha verde la gunoi? Începu să plângă. Tare. De fapt țipa ca un om înaintea unei sentințe finale. Tot n-o auzea nimeni. Cei de pe terasă aveau și ei muzică. Imposibil s-o descopere cineva. Rupse hârtia în care era învelită buha, o scoase afară și o privi îndelung. Era frumoasă. Și scăldată în lacrimile ei.
– Ce mă fac, Doamne, strigă cu ochii la cerul roșietic, ce mă fac?!
Bineînțeles că nu-i răspunse nimeni. Dumnezeu avea alte probleme, luminile de noapte, clopotele bisericii, niște păcate ce trebuiau bine gândite înainte să le ierte, ea nu avea nici cea mai mică importanță, cum, de altfel, nu avusese niciodată de când se născuse.
– Fato, îi zise buhei verzi, tu mă vei acompania pe ultimul drum. O să fie cel mai nebun din viața noastră.
I se păru că vede o lumină în ochii păsării. Devenise un al doilea Roberto, se gândi și o pufni râsul. Mario avea companie. Niște tinerei și alte sticle de bere. Trase un scaun și se așeză lîngă ei.
– Vreau o bere rece, îi zise chelnerului, rece ca gheața.
Ciocni cu toți și nu se mai gândi la nimic. Era noapte. Luase hotărîrea. Va trăi. Va scrie. Va iubi din nou. Undeva, era sigură, o aștepta ceva al ei. Nu sicriul. Nici dezolarea. Un bărbat cu care va putea cutreiera Sierra și va râde cu lacrimi.
– Ești bine dispusă, zise Mario, ai venit să iei o hotărâre definitivă și, cum văd, ești pe drumul bun.
– Da, zise, arătându-i buha verde, am optat pentru viață.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
