”Câinele alb” de Radu Comșa

796
Radu Comșa proză

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roStrada se lungea în urcuş domol şi se pierdea printre copaci frunzoşi şi printre casele de dincolo de ei. Spre dreapta, se desprindea şi cădea brusc o altă stradă, cursă și ea printre case roşii şi albe. Fata stătea în despicătura celor două străzi, subţiată de lumina roşie, venită în jeturi de pe stâlpii pierduţi în cerul apropiat. Avea părul lăsat liber, jeans şi bluză albă, căzută pe umeri. Pantofii eleganţi şi ascuţiţi îi licăreau violet în lumina aceea şi în sinea mea mi-am spus că, de fapt, pantofii sunt albaştri. Dar, cu voce tare, am zis: ”Ai şi ajuns? Ziceai că îţi vei lua pantofii cei mai comozi”. Ea m-a privit cu un amestec de gravitate şi înţelegere şi mi-a spus: ”Aşa am făcut, mă simt foarte bine cu ei”. Ne-am pupat. Convenţional, cred. I-am ţinut o clipă umărul în palmă, apoi am păşit amândoi pe trotuarul potopit de întunericul teilor încă înfloriţi, aproape scuturați. Prin curţile aflate sub nivelul străzii se auzeau mişcări şi muzică. Părea că toată lumea e în vacanţă şi mi-a fost greu să îmi amintesc că e o zi obişnuită din mijlocul săptămânii. O săptămână de vară, adevărat. Ţipete vesele de copii mici şi vorbe iuţi de femeie punctau aerul  și se pierdeau  prin chioşcuri de grădină conturate cu lumini suspendate, printre trandafiri şi tuia occidentalis. O veselie suspectă se degaja din curţile acelea, se înălța dinspre peluzele bine îngrijite, dinspre aleile strecurate dincolo de garduri. ”E prea puţin pentru o viaţă de om, să trăieşti aşa”, am gândit. Dar nu eram sigur de gândul meu și deloc mândru de el, așa că l-am lăsat agăţat de o creangă joasă care mi-a trecut peste frunte, mi-a mângâiat apăsat părul şi s-a lăsat la locul ei după trecerea mea.

Drumul se arunca într-un ultim efort pe o coamă minusculă şi trotuarul se termina niciunde, pe un loc înierbat ce se întindea îngust şi dens, ţinând la un loc pădurea. De acolo, din aruncătura aceea, se lărgea o alee în urcuş prefăcut şi leneş, ca apoi să se prăvale în întunecimea copacilor strânşi unii în alţii pe pante repezi. În capătul pe care păşeam, aleea încă albea sub stele anonime. Începusem să vorbim şi cred că fiecare dintre noi se străduia să facă scăpată poticneala unei întâlniri dorite, dar neştiute cu un ceas în urmă şi de aceea parcă ireală şi puțin artificială. Atunci l-am văzut mergând domol şi cuminte spre noi. Era un câine alb de tot și curat. Prea curat pentru un câine fără stăpân. Semăna cu un câine ciobănesc. Era mare, cu blana cu fir lung şi ondulat. Nu avea talia greoaie şi capul masiv ca al ciobăneştilor, era înalt şi voinic într-un fel mai elansat, cu capul mare, dar bine proporţionat și îngust. Numai urechile lăsate te îndepărtau de imaginea unui cap de lup cu fălci solide şi alungite. A venit direct şi drept spre noi şi o secundă m-am gândit că ar putea ataca, dar mersul lui era aşa de potolit încât mi-am dat seama că greşesc. Nu l-am lăsat să ajungă la mine, am fluierat şi am strigat, alungându-l. S-a oprit un pic, dar şi-a continuat drumul şi s-a potrivit cumva lângă piciorul meu. Am strigat din nou şi m-am prefăcut că îl lovesc. S-a mişcat numai puţin, ferindu-se şi a revenit la locul pe care şi-l alesese. L-am ameninţat, dar nu s-a mai mişcat şi când ne-am reluat mersul şi-a potrivit numai pasul cât să rămână alături, tăcut şi egal cu sine în albeaţa aceea uniformă a lui. Fata se uita la mine cu ochi mari. Am ridicat din umeri, în mod sigur ne va părăsi după câţiva metri, când va vedea că nu îl hrăneşte nimeni. Mi-am scos şapca uzată artificial, copia industrială a uneia militare care se voia trecută prin focul luptelor şi am ţinut-o în jos, spânzurată în mâna dreaptă. Nu ştiam deloc ce să fac cu şapca aceea. Părea o idee bună să mi-o pun pe cap, când plecasem, dar, dintr-o dată, mi se părea fără niciun rost. Ea a luat şapca care se legăna tâmpită, agăţată de un deget şi şi-a potrivit-o pe cap. Ştiţi voi cum. Aşa ca fetele, nu pusă de tot, ci cumva pe creştet, cu părul căzut pe frunte şi pe obraji, neorânduit şi frumos. Acum, şapca părea la locul ei. Cu tot aspectul marţial.

Am luat-o prin pădurea răcoroasă, deasupra căreia se ghiceau straturi de aer cald şi am vorbit despre toate. Numai despre iubire n-am vorbit deloc. Aerul se umpluse de cuvinte şi sunetele fâşâiau peste tot şi nu mai ştiam dacă foşnetele sunt de la cuvintele ce umblau bezmetice, roind ca fluturii în luminile pierdute printre copaci sau de la frunzele bătute de vântul neauzit, scurs pe poteci. Şi am mers aşa, umăr la umăr, şi am vorbit până ce potecile şi podurile peste pâraie s-au terminat şi am luat-o înapoi pe alte poteci şi pe alte podețe şi, numai într-un loc întunecat de tot, i-am mărturisit că sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui, niciodată. Şi ea numai m-a întrebat dacă nimănui-nimănui. Și i-am spus că aşa era şi ea ştia că spun adevărul. Şi i-am mai spus că aş spune acele lucruri, dar nu puteam. Căci nu mai era nimeni căruia să i le mai pot spune. Și ea a tăcut şi a privit drept înainte şi copacii s-au mai strâns un pic unii în alţii. Şi, în tot acest timp, câinele a mers strâns la picior, ca o pată în întuneric, tăcut de tot și fantomatic în albul acela al lui.

Pe drumul de întoarcere şi departe sus, pe aleea cea largă, către ieşirea din pădure, ne-am oprit lângă o bancă de lemn scorojit, înfiptă stingher în pământ. Am vrut să mă așez şi fata m-a întrebat dacă am obosit. Aburi şterşi se scurgeau pe văile înguste şi nu ştiu de ce, m-am clătinat. O ameţeală ciudată pusese stăpânire pe mine. M-am aşezat şi ea a rămas în picioare în faţa mea şi a stat acolo dreaptă. Era foarte aproape, mult mai aproape decât lungimea braţului meu, depărtarea era însă prea mare pentru mine. Acolo, în acea noapte, în locul acela. Pietre mici şi rotunde ardeau rece în lumina lunii, sub picioarele noastre şi câinele se culcase pe ele, privindu-mă înţelegător şi tăcut. Am zăbovit câteva minute, dar statul meu jos, statul ei în picioare… totul grăbea lucrurile. M-am ridicat şi pietrele au scrâşnit, scoţând scântei reci şi irizate albastru în lumina albă, uscată. Câinele s-a ridicat şi el şi şi-a reluat mersul alături de piciorul meu. Apoi la fel de tăcut, în locul în care îl întâlnisem, s-a oprit, s-a întins în mijlocul drumului, păstrându-şi capul ridicat şi privindu-ne ţintă. Și nemişcat a rămas. Am mers tăcuţi şi în capul pantei am privit înapoi. Câinele era acolo, alb şi înţepenit în potopul acela de argint căzut din cer în suliţe lungi şi drepte. Am mai făcut un pas şi aleea a dispărut şi în față aveam acum strada bordată cu tei negri şi case aruncate complice prin curţile unde arbuşti şi tufe necunoscute zămisleau întuneric. Mă gândisem să o conduc pe fată până acasă. Mi s-a părut însă că era mai bine să mă opresc înainte de locuinţa ei şi așa am făcut. ”Te descurci de aici?”, da, se descurca, fireşte. Bluza îi cădea pe umeri şi pantofii îi licăreau violet. ”Nu te mai lasa bântuit de gânduri”, mi-a zis în chip de rămas bun.

Am mai trecut din când în când prin partea aceea a orașului. N-am mai văzut însă niciodată câinele alb. Şi nu ştiu ce a vrut să-mi spună fata cu gândurile, atunci, la despărțire. N-am mai văzut-o nici pe ea.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.