Așa cum se cuvine, după Decupajul pe care l-am scris acum două săptămâni cu „Bună dimineața!”, îmi continui ideea bunelor gânduri către cititorii mei și mă apuc să scriu azi despre o bună zi, căci după fiecare nou răsărit de soare, urmează o nouă zi, care abia așteaptă să o parcurgem, pregătită să ne ofere și bune, și rele. (Și-acum cred că bănuiți despre ce voi scrie în Decupajul acesta!)
Azi a răsărit cu adevărat soarele, după două săptămâni reci, ploioase, anunțându-se o nouă zi din toamna care abia s-a așternut prin grădina sufletului meu, aducându-mi iar lumină în gânduri și în cuvânt, așa că mă grăbesc să vă urez din toată inima o zi binecuvântată. Bună ziua, oameni buni!
Când am început să scriu acest Decupaj, era duminică. Am așteptat-o cu răbdare și cu speranța că o să-mi pot aduna sentimentele, cuvintele, cu grijă în această zi de liniște, dată nouă de bunul Dumnezeu și-apoi să mi le aștern pe hârtie, căci în timpul săptămânii orele trec mereu foarte repede, ziua fiind mărunțită, ocupată cu tot felul de treburi care-mi fură liniștea. Dar, mai ales, duminica este o zi plină de liniște. E multă liniște în jur, pe stradă, în parc. Oamenii se odihnesc după o săptămână de muncă. Unii, poate, se mai duc la biserică. De altfel, azi se aud doar clopotele bisericilor bătând, care rup liniștea binecuvântatei zile, chemând cu dangătul lor oamenii la slujbă. În toate celelalte zile ale săptămânii e mult zgomot, o neliniște permanentă acoperă străzile, parcurile, grădinile orașului. Acum, toamna, se taie copacii, tufele care au crescut în timpul verii dezordonat prin colțurile grădinilor, se mai taie iarba care a rezistat arșiței, iar ferăstraiele grădinarilor scot gemete și țipete metalice care rup liniștea naturii, răspândind peste tot ecourile muncii lor. E gălăgioasă toamna, nu numai melancolică. Mă despart cu greu de vară și de toropeala ei și, vorba lui Bacovia care scria în Pastelul său astfel: „Mai stai de mă alintă/ Cu mâna ta cea mică,/ Și spune-mi de ce-i toamnă / Și frunza de ce pică”. E toamnă iar și frunzele cad liniștit pe umerii mei, ele nu cad cu zgomot, e drept, se desprind doar de pe ramurile copacilor, una după alta, îngălbenind aleile pe unde îmi plimb bătrânețile. Știu, o melancolie duioasă mă cuprinde când mă gândesc la noua toamnă ce mi-e dăruită. Este un neprețuit dar, căci bătrânețea începe cu toamna, cu melancoliile ei, cu umbrele care se lungesc pe aleile unde pășesc nostalgic în plimbările mele zilnice cu Hugo, cu reverii și doruri vagi. La bătrânețe te dor toate visele neîmplinite, toate îmbrățișările neîmbrățișate și toate despărțirile neoprite, și așa toate toamnele se preling ca o lacrimă pe obrazul îmbătrânit, parcă din dorința de-a spăla îngândurările, melancoliile ce mă cuprind. Dar nu pot deodată să-mi adun puteri noi și să refac acum ceva din ceea ce n-am reușit până acum. Îmbătrânirea nu se poate opri, și nici nu trebuie să o fac, pot însă singură să decid în ce mod mă las să îmbătrânesc… Timpul curge pe lângă mine oricum, fără să-l mai pot opri. Măcar o clipă aș dori să-mi dăruiesc, să o opresc numai pentru mine… dar numai pașii mei se opresc pentru o clipă, ascultându-mi tăcuta dorință. Totul curge… Panta rei! Viața merge înainte și: „Oamenii așteaptă toată săptămâna să vină vineri, tot anul să vină vara și toată viața să vină fericirea”, mărturisea Umberto Eco. Fericirea! Ce cuvânt frumos și greu de împlinit! „Și totuși, îmi șoptesc, dacă fac ceea ce-mi place, rămân un om liber, iar dacă îmi și place ceea ce fac, sunt fericit!” Asta am citit undeva și mi-a plăcut, și scriu fericită mai departe… Desigur că viața mi-a oferit de toate, știu, și bune, și rele, numai calea reîntoarcerii la ceea ce a fost rămâne închisă, pentru totdeauna. Ireversibil! Trist și adevărat. O mizerie a vieții care fură din frumusețea ei… Bacovia scria: „Viața e mai tare decât mizeriile ei!”, Leonardo da Vinci ne asigura că: „În viață frumusețea dispare. În artă nu”, iar Lev Tolstoi scria: „E uimitor cât de mare este iluzia unora că frumusețea e și bunătate.” Și scriu mai departe, fără să mă mai uit în oglindă.
Nu îmi vine ușor să găsesc cuvintele potrivite, dar nu las loc tristeții să-mi acopere gândurile, căci, așa cum spunea Goethe: „Cuvintele sunt imaginea sufletului”, și încerc să mă opresc la acele clipe frumoase care să mă ajute să privesc toamna bătrâneților mele cu optimism. „Un singur lucru e cert: totul trece. Un singur lucru e constant: schimbarea. Un singur lucru există: clipele de față”, scria Socrate. Carpe diem! Apropo de Carpe diem! Pe un perete în Santa Cruz cineva a scris: „Comete la puta vida antes de que te coma el tiempo. 4:13.a.m, Kronos” („Consumă-ți naibii viața înainte să-ți consume ea timpul. 4:13 a.m., Kronos”).
E greu, e ușor să trăiești clipa înainte ca ața vieții să se subțieze? Greu de spus! Așadar, caut clipe frumoase, cuvinte încărcate de încredere, curaj, cu bucurie și credință în frumos și le adun în jurul meu. Nu știu câte toamne mă mai așteaptă, dar vorba poetului: „Om sunt și nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin” (parafrază după un vers din Terențiu). Carpe diem, omule!, și îmbrățișez, și strâng în jurul meu, sau cel puțin încerc să o fac, numai acele clipe care-mi fac bine sufletului. „Clipele cu adevărat frumoase sunt melancolice. Simți că sunt trecătoare, ai vrea să le oprești în loc, dar nu-i posibil”, afirma André Maurois… Suferim, dar, Seneca ne atenționează că „suferim mai des în imaginația noastră decât în realitate”… Și din nou îmi spun Carpe diem, și încerc să-mi păstrez trupul și sufletul frumos și bun, căci și frumusețea capătă alte nuanțe, alte valori, alte dimensiuni cu trecerea anilor. Brâncuși mă ajută să-mi alin gândurile suferinde: „Trupul omenesc este frumos în măsura în care oglindește sufletul”, iar eu îmi continui șirul gândurilor afirmând în tăcere că, de fapt, nu vedem lucrurile așa cum sunt ele în realitate, ci așa cum suntem noi. Fiecare cu croiala sufletului lui. Gândurile sunt oglinda sufletului fiecăruia.
Azi este duminică și pe deasupra ziua mondială a inimii, a iubirii. Mi se potrivesc amândouă pentru a-mi putea petrece ziua așa cum se cuvine, căci tot ceea ce scriu, scriu din inimă… Carpe diem!, oameni buni…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
