”Casa de pe colină” de Letiția Vladislav

105
letitia vladislav spania proza emigrant

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roAvionul aterizase cu aproape zece minute mai devreme. Cei de la controlul pașapoartelor ne măsurară cu privirea, uitându-se la fotografiile de pe cele două documente, apoi la mutrele noaste moarte de somn și oboseală, că mă gâdila în cerul gurii să le zic ceva frumos la ora aia timpurie, mai ales că în spatele nostru se făcuse coadă și toți comentau, dându-și cu părerea, ca în parlament.

– Trei luni, zise polițistul, întinzându-ne pașapoartele, bine ați venit în țară.

Le-am luat și am ieșit fără să-i mulțumim. Ploua. Și bătea un vânt ca în Bărăgan. Un autobuz, parcat de partea cealaltă a străzii, își aștepta călătorii.

– Până în centru, am spus, întinzându-i banii.

– Așa nu merge, duduie, du-te la chioșc, zise, arătându-mi o baracă verde, exact de unde pornisem, cumpără-ți bilet și apoi poți urca.

Cred că numai în India am văzut atâtea mașini claxonând, trecând fără să țină seamă de pietonii ce așteptau pe roșu la trecere, un amărât de polițist între ele, patru benzi pline de apă, iar el dirijând cu disperare circulația, semaforul fiind stricat.

– E de mirare că nu-și înghite fluiericea, am zis, uită-te cu câtă pasiune suflă și nimeni nu-l ia în seamă.

– Când am fost în Istanbul, zise copilul, era la fel ca aici, numai că acolo nu ploua.

Verde nu se făcea, polițistul nu reușea să oprească șuvoiul de apă și nici zecile de mașini care-l înmuiaseră, sufla și dădea din mâini ca o marionetă.

– Domnule, am strigat, oprește-i, pierd autobuzul, pierd trenul, fă cumva și oprește-i!

Nimeni nu zicea nimic. Toți eram deja uzi până la oase. Stăteau acolo, cu ochii închiși, dar parcă dormeau în ploaie. Polițistul nu răspunse. Poate nici nu m-a auzit, zgomotul străzii fiind infernal.

– Domule polițist, am țipat eu mai tare, te rog, fă ceva…

Nimic. Trecuse printre mașini și stătea pe banda a doua.

– Ce te crezi, fă, răbufni o femeie, vii cu avionul și te dai mare… noi am făcut revoluția, nu tu…

Era la fel de plouată ca noi toți. Cu toată umbrela ei.

– Vreau numai un bilet de autobuz, am răspuns, dar nu pot ajunge dincolo.

Scuipă lângă picioarele mele. Nu aveam niciun chef să fiu bătută de una ca asta între mașinile de pe bulevard.
– Acum, țipă polițistul, așezându-se în fața unei coloane, ceva mai domoală, treceți acum.

Ne-am repezit toți pe partea cealaltă, intrând în toate bălțile ce se lungiseră pe șoseaua plină de gropi. Baraca verde era închisă. Lângă ea niște bărbați beau ceva, vorbind de politică. Se pare că pe ei nu-i mai supăra ploaia.

– Este un alt loc unde se cumpără bilete?, l-am întrebat pe unul, dar omul s-a întors cu spatele și a refuzat să-mi răspundă.

– Unde se cumpără bilete de autobuz?, am strigat, făcându-mă că n-am înțeles nimic din purtarea lui ostentativă, vrem să ajungem în centru.

– În autobuz, zise un altul, măsurându-ne ca polițiștii de la pașapoarte.

– Până la urmă ne fură, zise băiatul, mai bine trecem strada înapoi.

Autobuzul mai era acolo. Polițistul obosise și nu mai dădea din mâini. Fluiera, ștergându-și fața de stropii murdari de apă. Am trecut printre mașini. Apa intrase în haine, în pantofi, eram înghețați de-a binelea. Doi pași până la ușă. Autobuzul pleacă. Strigăm, gesticulăm, blestemăm tot sistemul, tot noiembrie, ziua când am hotărât să vizităm casa de pe colină, singurul loc ce ne mai lega de aceste meleaguri, cuvintele ieșeau din gura mea ca gloanțele, nu mă mai puteam opri. Adevărat, treizeci de ani nu mai folosisem un asemenea vocabular, dar acum aveam un chef nebun să mă răzbun, nici nu știam prea bine pe ce, dar mă vedeam liniștită și glorioasă pe acel deal plin de copaci fără frunze, în casa cu două camere și un târnaț, în fața sobei de cărămidă, mirosind a milioane de amintiri de altădată. Un alt autobuz opri și câțiva oameni coborâră în ploaie. Am urcat fără bilete. Cred că nici ceilalți nu aveau.

– Unde merge?, mă întrebă băiatul, ne-am urcat ca proștii…

Bărbații cu salteaua veche ne împingeau să-și facă loc. Urcaseră după noi. Salteaua era umedă și murdară. Mirosea a nespălat și urină de pisici.

– Loc, țipară, faceți loc, noi coborâm la Aviatorilor.

– Unde-i patul?, întrebă unul așezat pe un loc din față, ați uitat patul fraților.

Tot autobuzul începuse să râdă.

– Vine și el, răspunse unul, dacă nu îl fură la Băneasa.

Nu cunoșteam nimic. Poate din cauza oboselii. Mi se închideau ochii.

– Trebuie să coborâți, zise șoferul, cap de stație. Vine imediat un altul spre gară.

Din nou afară în potopul rece. Oamenii care așteptau erau mai liniștiți. Și mai educați.

– Mergem direct, întrebă copilul, luăm trenul?

– Da, am spus. Dacă avem un tren.

– Mie mi-e frig, zise, o să ne îmbolnăvim.

– În tren este cald, i-am răspuns, ne uscăm.

Casa de bilete era închisă. Una, ceva mai departe, nu ne putea schimba banii. Am alergat minute întregi de la un birou la altul, cerând ajutor. Parcă-i tâmpise ploaia pe toți. Se făceau că nu înțeleg, că nu aud, nu cooperau sub nici o formă cu noi. Până la urmă s-a găsit unul dispus să ne schimbe banii și să ne vândă biletele.

– Clasa întâi, am spus, poate reușim să dormim câteva ceasuri.

Cu treizeci de ani înainte, nu fusesem niciodată într-un vagon de clasa întâi. Prea scump pentru banii mei.

– Clasa întâi nu există, doamnă, zise, trebuie să vă mulțumiți cu ce avem.

Trenul era încălzit, aveam locuri la fereastră, pentru copil, pentru că el murea de curiozitate să vadă totul cu ochii lui, din ploaie începuse o lapoviță pe cinste, nimeni nu credea că va ieși soarele. Vagonul se umpluse de lume. Ne-am agățat jachetele și, așa umezi cum eram, am închis ochii.

– Sunteți plouați rău, zise femeia de lângă noi, de unde veniți?

– De la aeroport. Am stat în ploaie.

– A, zise femeia, lume bună, zboară cu avionul…

– Nu chiar așa de bună, am zis, ca toți ceilalți.

– Da, zise, cu un venin ce se împrăștiase peste tot, eu una nu am fost niciodată cu avionul… așa au murit eroii noștri, zise, pentru libertatea de a face tot ce vrem, dar fără bani…

– Păi, am zis, libertatea nu înseamnă că ne putem lua lumea în cap, trebuie să muncim, nimic nu-i gratis.

– Ești fostă comunistă, zise, ăștia ne-au furat banii și-au fugit cu ei peste hotare.

– Nu, am zis, nu am fost în partid. Nu m-au vrut.

– De ce?

– Pentru că eram minoritate… nu aveau încredere în mine…

– Comunist ori minoritate, se rățoi femeia, mă doare-n cot, unii au plecat că aveau neamuri, alții au furat și au plecat la alte neamuri. Sunteți la fel.

Nu i-am mai răspuns. Discuția cu ea nu ar fi dus la nimic bun. Era prea veninoasă.

La Ploiești a coborât și încă mai protesta împotriva cuiva. Când s-au închis ușile, mai stătea pe peron, ștergându-și fața și arătându-mi pumnul, de parcă eu fugisem cu aurul țării peste hotare. Copilul adormise. Trenul avea viteză mică. Controlorul ne-a spus că pe la Sinaia a început să ningă și că un vânt puternic rupsese niște brazi ce zăceau peste șinele de tren și, fără ajutor imediat, ne vom opri și vom aștepta o bucată de vreme în pustiul ăsta înzăpezit.

– Chiar ați fugit din țară?, mă întrebă bărbatul din fața mea, care nu scosese o vorbă tot timpul în care femeia vorbea de revoluție și hoție.

– Nu, i-am spus, am plecat legal. Sunt treizeci de ani.

– Deci nu după revoluție…

Am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. Trenul mă legăna, era cald în compartiment, hainele mele umede nu mai transportau frigul spre piele, puteam ațipi un pic până la următoarea stație. La fiecare oprire era hărmălaie multă, țipete și râsete care te-ar fi deșteptat și din morți. Tresăream și mi se făcea frică.

– Ați făcut avere?, întrebă bărbatul, după atâția ani sunteți bogați, bănuiesc.

Am tresărit din nou.

– Nu, i-am spus, nu suntem bogați. Lucrăm, dar nu suntem bogați.

– Eu sunt recepționer la un hotel în Predeal, zise, toți cei care vin din Germania sunt oameni cu bani, au haine scumpe și camere de filmat, mașini mari, dau ciubuc și se comportă ca milionarii.

– Iar în Germania trăiesc din ajutorul social, am spus râzând, cum vă închipuiți că un nea Titi pleacă dincolo și vine peste cinci ani aici plin de bani?

– Vorbiți serios ?

Omul nu mă prea credea. Domnii Titi veneau în sezonul de iarnă și vorbeau numai de averile făcute, deși, dacă i-ar fi purecat cineva, erau simpli mecanici, ori măcelari, frizerițe și vânzătoare la cine știe ce magazin, deci fără o calificare specială care i-ar fi umplut de bani. Singurii care puteau vorbi de bunăstare erau medicii. Dar un Titi ce venea cu un Audi cumpărat în rate, nu putea vorbi de avere după cinci ani.

– Domnule, când mai vine unul și se laudă spune-i ce ți-am zis eu acum…, am spus, evident enervată, oamenii ăștia mint și se dau mari, pentru că se pot da de grozavi în fața altora care nu au de unde să știe cum se trăiește afară din țara asta.

Nu mai puteam dormi. Omul m-a interogat tot drumul până la Predeal. Era numai curios. Nu făcea politică. Curioasă eram și eu. Cred că aș fi reacționat la fel. Enervant era faptul că acest om harnic se simțea un nimic în fața unui mincinos venit la schi, ce nu obosea să se arate superior, pentru că Antonica avea o haină de blană, el o mașină, că beau pe rupte, până cădeau sub masă și reclamau cu nerușinare orice li se părea sub nivelul lor.

– Am avut o casă, i-am spus, pe o colină… n-o mai puteam avea după plecare, am zis, era în afara legii, i-am dat-o fratelui, acum mergem acolo, îmi este dor de acele locuri.

– Acasă rămâne acasă, zise, chiar după o sută de ani.

Trenul s-a oprit brusc. Conductorul avusese dreptate. Ninsese zdravăn și de ambele părți brazii se aplecau spre tren, așa de grei erau cu zăpada în spate. Părea că se lasă seara. Copilul se trezise și am deschis geanta în care pusesem pungile cu mâncare. Ne era foame.

– De ce stăm?

– A fost furtună de zăpadă, i-am spus, niște brazi au căzut pe șine.

– Ne apucă noaptea…

– Da, am spus, nu putem face nimic.

Ciudat, când trenul nu mergea, nu mai aveam nici căldură. Hainele umede se răceau ușurel, ne era din nou frig și lehamite. O grupă de tineri coborâse din tren și se bătea cu zăpadă. Muream de invidie văzându-i așa de fericiți și fără griji.

– Pot să cobor și eu?, mă întrebă copilul, vreau să simt zăpada…

– O să-ți fie frig, am zis, dar el coborâse fără să aștepte răspunsul.

Se aruncau în acel alb pufos, mai coborâseră și alții, făceau bulgări mari și loveau în brazi, provocând avalanșe de zăpadă, uitaseră de ce erau în tren, că se întuneca și ei stăteau pe loc, era frumos să te simți copil și să uiți că ai o povară în spate, acum era numai plăcerea de a face altceva, fără să-ți fie impus nimic. Era noapte. Un șuierat adânc, trenul s-a urnit, tinerii au urcat scuturându-se de zăpada care le intrase în haine și păr și căldura a început din nou să se împrăștie în compartimente. În orășel am ajuns spre dimineață. Cu un taxi mai făceam o jumătate de oră până la colina noastră. Când am trecut prin sat, nu era nimeni pe stradă. Acolo nu ninsese. Și era uscat. Am rămas un moment pe târnaț, chemând toate amintirile la raport. Biserica, între copacii fără frunze, un drum ce ducea în satul vecin, celălalt ce ducea spre apă, acoperișurile roșii, cuiburile berzelor care plecaseră și râsul nostru, copiii de altădată, când ne ascundeam. Fratele a deschis ușa plângând.

– Credeam că nu vă mai văd, zise, ștergându-și ochii.

– Ești beat?, l-am întrebat.

– Nu, zise, nu mai beau de doi ani.

– Și de ce plângi?

– De emoție, zise, am rămas singur…

Nu crezuse că vin. Toți anii ăștia nu crezuse că am să vin într-o zi acasă.

– Revoluționarule, i-am spus, râzând, acum ce faci cu atâta libertate ?

– Mă c… pe ea, zise, pensia-i mică, curentu-i scump, lemnele-s și mai scumpe… de fapt, nu prea știu ce-am câștigat…

– Vezi satul de sus în jos, i-am spus, ai bucuria de-a vedea apa din târnaț, panoramă de bani grei.

– Panorama asta o văd de șaizeci și ceva de ani, zise, eu vreau să văd bani, mai mulți bani.

– Îți mai aduci aminte cum mergeam cu sania ?

– Da, zise, numai că s-au cam dus și iernile, nu prea mai ninge ca altădată.

M-am așezat pe patul din fața televizorului și am deschis noptiera patului unde dormisem eu. Un plic cu fotografii îngălbenite, două cărți cu poezii și o grămadă de cărți poștale primite când eram acolo. Nu le aruncase. Toți anii copilăriei mele încăpuseră într-un sertar de noptieră. Plus câțiva ani din adolescență. Copilul luă o carte poștală și o întoarse pe dos.

– Ce scrie?, întrebă, cine-a scris-o era deștept, avea un scris frumos.

– Era de la tatăl tău. Un fel de declarație de dragoste. Terminase facultatea.

– Tu erai numai la liceu, zise, cum îți făcea declarații ?

–  Îmi zicea ”floricică dulce” și asta era pentru mine ca o declarație de dragoste, am zis, deși el avea o iubită pe vremea aia…

Am închis ochii pentru o clipă. Și l-am văzut. Stătea în fața ușii zâmbind.

– Este aici, i-am spus, îl simt.

– Vrei să-l simți, zise copilul, el nu mai trece pe-aici.

Fratele încinse soba. Era cald. Tot ca altădată.

– Mai știi, întrebă, cum încălzea tata?

– Ca la CFR.

Fiecare se gândea la altceva. Copilul la iubita lui, eu la acei ani pe care nu-i mai pot recupera până mor, fratele la iarna ce bătea la ușă.

– Uite, zise, arătând spre munți, iese soarele. Special pentru voi.

Valea se îngălbenise un pic de lumina dimineții târzii. Era frumos să vezi orizontul.

– Am pierdut, mi-am zis, toate mărunțișurile acelor ani sunt îngropate în mine, dar casa de pe colină nu mi-o mai ia nimeni… poate moartea…

Am ieșit din nou pe târnaț. Lumina îmi atingea fața ca o mângâiere. Eram acasă.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.