”Ce fel de tranziție?” de Nicolae Lotreanu

140
tranzitie romaneasca nicolae lotreanu politologie

logo rubrica patologie politica n lotreanuCât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Transformările radicale din Europa de Est, declanşate în 1989, au dovedit, după expresia unui cunoscut reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, ”o totală lipsă de idei novatoare ori orientate către viitor” (Habermas). Avem se pare de a face cu reacţia unui nostalgic om de stânga, pentru care o revoluţie politică înseamnă înainte de toate un proiect ideologic, ignorând una dintre cele mai importante revoluţii din lume – cea engleză.

Cum ar fi putut însă inspira încredere un proiect ideologic inovator după ce acela considerat ca fiind cel mai radical şi cuprinzător, inspirat de ”cea mai dezvoltată teorie socială”, după expresia unui alt reprezentant marcant al Şcolii de la Frankfurt (Horkcheimer), s-a prăbuşit în colbul unui voluntarism extrem?

Este probabil, mai degrabă, că evenimentele din 1989 constituie înmormântarea ideii de revoluţie proiectivă şi probabil, de asemenea, că cercetări ştiinţifice ghidate de modele teoretice mai puţin ambiţioase dar mai solide vor evidenţia acest fapt. Cert este că până acum în toate ţările foste socialiste perioada care a urmat acestor evenimente este, mai direct sau mai discret, cu rezultate sau fără, o restauraţie şi nu una revoluţionară în sensul clasic.

Nu a fost desigur o restauraţie tale quale a regimului politic existent în chiar momentul în care bolşevismul s-a instalat, cel puţin în prima etapă a începuturilor comuniste, într-o vastă regiune a Europei, dar a fost o restaurare a sistemului economic capitalist, din păcate a formelor sale depăşite deja în Occident, primitive, sălbatice şi cu efecte costisitoare pe termen lung.

Întoarcerea la Europa sau regăsirea ”casei comune” a fost năzuinţa tuturor guvernelor care s-au succedat în ţările est-europene. Este drept că în momentul în care această întoarcere a fost formal consemnată prin intrarea în Uniunea Europeană, dificultăţile de a găsi o nouă idee mobilizatoare s-au dovedit insurmontabile şi de aceea probabil criza economico-financiară, survenită în afara oricărui ciclu previzibil, a lovit atât de puternic mai ales la periferie, în ţările fostului sistem socialist, unde demoralizarea socială a atins accente apocaliptice.

În România, contrar speranţelor idealiştilor nostalgici, există prea multe indicii că este necesară o lungă perioadă de convalescenţă până când să apară idei de forţă cu impact mobilizator spontan şi grupuri sociale suficient de consolidate pentru a le urma şi a stimula medii sociale semnificative. O observaţie amară pare să domine astăzi în ţara noastră: evoluţia societăţii româneşti în perioada de tranziţie seamănă cu rotirea unui disc stricat: pare să se învârtă normal, redă melodia europeană, până la şanţul eternei stagnări.

Care vine întotdeauna prin suprindere… După o degringoladă economică ”durabilă”, generată de o succesiune de tranziţii în tranziţii, la capătul a peste douăzeci de ani de la căderea comunismului, bunăstarea generală a crescut inegal, creditul a luat o amploare poate exagerată, oamenii îşi cântăreau cu satisfacţie veniturile şi dintr-o dată totul s-a prăbuşit, revenind la punctul de pornire, dar fără entuziasmul şi speranţa din 1989.

Tranziţia în România a avut o evoluţie plină de accidente, s-a produs ca mişcarea unui tren defect care se opreşte când ţi-e lumea mai dragă, te smuceşte, frânează brusc şi ratează staţiile. Nimeni din păcate nu a intervenit în această deraiere continuă, în primul rând din neştiinţă – politicienii noştri au învăţat ”din mers” cu ce se mănâncă o economie modernă – şi în al doilea rând din lipsă de interes – tot ei, politicienii şi clienţii lor au aflat repede că sunt cel mai bine poziţionaţi pentru a profita personal direct şi, dacă se poate exclusiv, de toate avantajele tranziţiei.

Şi astfel ne-a trebuit o treime de secol pentru a afla nişte adevăruri simple, dar pe care nici măcar acum nu vrem să ni le asumăm. Oricât ar părea de ciudat, în România a existat o economie de piaţă în momenul prăbuşirii comunismului – una paralelă ca o reacţie gregar/compensatorie. Amploarea ei a fost minimalizată cu intenţie pentru că sfera complicităţilor se întindea de fapt în toate instituţiile statului: securitate, miliţie, administraţie, aşa numitele ”organe de partid”.

Cursa pentru cine poate, bătând din coate, ungând cu ce trebuie articulaţiile sclerozate ale regimului, transformându-şi poziţia socială ori statutul social în sursă de bunăstare personală, să scape de sărăcia ameninţătoare a vieţii sociale ”normale”, a început de la sfârşitul anilor ’70, iar 1989 i-au găsit pe mulţi căliţi în experienţa economiei de piaţă primare.

Astfel bişniţa, cum a fost numită această nouă ”ramură a economiei naţionale” a explodat; într-un termen foarte scurt, probabil luni, ajungând rapid să reprezinte peste 50 % dintr-un PIB lipsit încă de metodologia de a cuprinde şi a taxa această valoare. Ţara nu avea astfel cum să beneficieze de existenţa acestei pieţe.

În loc ca statul să încerce să extragă din subteran aceste activităţi economico-financiare şi să nu le lase la demisol, ci să le aducă în economia vizibilă şi licită, a sprijinit generalizarea şi oficializarea lor. Mai întâi pentru că şi-a pierdut într-un termen foarte scurt autoritatea, iar apoi pentru că noii locatari ai instituţiilor statale aveau nevoie de case şi maşini, de excursii şi concedii în străinătate, de meditaţii la copii, de petreceri manelizate etc. etc.

Legile s-au prăbuşit, sursele moralei au fost secătuite de o propagandă primitivă şi cu rezultate contrarii celor intenţionate, peste tot s-a răspândit credinţa că doar comuniştii irecuperabili sau inerţiali mai aveau reţineri morale şi că aceştia meritau să fie atraşi în cursa jocurilor financiare piramidale.

Comportamentul normal devenise comportamentul anomic. Iar cei care s-au adaptat cel mai rapid au avut şi cele mai bune rezultate în întrecerea gregar/socialistă pentru a obţine cele mai bune şi mai multe felii din tortul naţional.

Statul român ”postrevolutionar” seamănă acum ca două picături de apă cu Molohul – un zeu din mitologia ebraică, echivalent oarecum cu Cronos, pentru că îşi mânca, din când în când, propriii copii. De la ”întemeierea” sa a dat curs liber acţiunii în afara legii, fiind luat, treptat, în proprietate de ”magnaţii” economiei subterane. Această ciumă a societăților moderne a explodat în ultimii ani de comunism și s-a ”convertit” treptat într-un sistem economic impostor. Faţada capitalistă este menţinută cu greu de o zonă economică onestă, dar minoritară.

Să ne amintim că tirurile cu ţigări şi cisternele cu benzină (de fapt, contrabanda în sensul ei cel mai cuprinzător – devenită un sport naţional după ”marea noastră revoluţie”) a fost la începuturile reanimării capitaliste, principala sursă de ”credit” şi acumulare de capital, iar cămătaria a fost (si mai este) un sistem circulator paralel în economia romanească, fără să fie încă semnificativ tulburat de cel natural si sănătos.

Ca să nu mai pomenim jocurile financiare piramidale care au stârnit o adevărată isterie de masă. De altfel opinia publică părea şocată să afle că înalţi responsabili din poliţie, de exemplu, consideră cămătăria aproape o formă de binefacere practicată de toată ”lumea bună”, inclusiv de ”administratorii legii”.

Probabil că oricum această tendinţă nu ar fi putut fi stăvilită integral, dar nu ar fi avut în mod cert amploarea pe care a cunoscut-o şi care a marcat iremediabil măsurile economice statale: privatizări, investiţii etc., de fapt orice operaţiune financiară, dacă politicienii români ar fi avut ştiinţa şi voinţa necesare.

Nimeni nu va putea vreodată să estimeze pierderile reale pricinuite economiei şi nici numărul victimelor imediate ori târzii. Dar acum îi numărăm bobocii în propulsarea primilor profitori din bişniţă în funcţii parlamentare sau guvernamentale şi pulverizarea prin aceasta a interesului public, în incapacitatea de a mai plăti pensii şi salarii fără a ne îndatora continuu, în investiţii prin amanetarea viitorului şi în politici simpliste şi agresive. Iar adevărata tranziţie ar putea începe abia de acum înainte. Are însă cineva curajul să înfrunte la nouvelle bourgeoisie, în stare larvară în regimul Ceauşescu, acum prosperă şi mai puternică decât oricând?

Cristalizarea unui sector privat puternic și independent politic a fost sabotată de sistemul clientelar (care anulează egalitatea de şanse și orice tentativă de concurenţă loială) prin adjudecarea unor lucrări şi servicii din bani publici supraevaluate monstruos sau chiar lansate fără a avea nici o utilitate publică imediată, fiind inventate special pentru îmbogăţirea clientelei.

Alte lucrări şi servicii foarte profitabile ale statului român, multe chiar de importanţă strategică, au fost cedate prin contracte primitive dacă nu frauduloase, pe sume derizorii, unor mari companii străine, de multe ori înlocuindu-se monopolul statului cu monopolul privat (la utilităţi, exploatări ale resurselor naturale, în domeniul energiei sau al marilor lucrări de infrastructură). Subliniem, pe bază de contracte în defavoarea statului român, pentru comisioane cu totul minore, comparativ cu pagubele uriaşe produse bugetului de stat.

Deloc de neglijat este faptul că tranziţia românească nu a avut nici un fel de program politic. Sumarul superficial şi pe alocuri penibil al unor teme posibile, realizat cu fast şi publicitate la Snagov, la debutul regimului Iliescu s-a dovedit a fi, cum s-a şi intenţionat, un document propagandistic pe care nimeni nu-l mai pomeneşte.

Singurele ”idei” care au animat mediul politic românesc şi care s-au transformat prin forţa lucrurilor în obiective politice, economice sau sociale au fost cele inspirate de opţiunea de a ne integra în Uniunea Europeană, dar şi acestea au fost percepute şi interpretate formal ca nişte măsuri bifate şi marcate treptat pe drumul integrării fără ca ele să se închege într-un ansamblu proiectiv.

Niciunul dintre aceste obiective nu pare să fi avut vreo consecinţă practică în economie sau viaţa socială. Doar faptul în sine că am fost acceptaţi, cu regrete târzii acum, în familia europeană a avut o oarecare influenţă în stimularea investiţiilor.

Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 15 mai 2019.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.