Dacă ne uităm la datele statistice despre Bucureștiul de azi, observăm că acest oraș situat chiar în mijlocul Câmpiei Vlăsiei are o istorie care se întinde pe mai mult de 500 de ani. Primele mențiuni despre oraș datează din secolul al XV-lea, în timpul domniei voievodului Vlad Țepeș. Cercetările arheologice însă merg și mai departe în timp: au fost descoperite urme ale unei cetăți datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În jurul acestei fortificații modeste – de doar 160 de metri pătrați – s-a dezvoltat treptat o așezare: Curtea Domnească, biserica lui Mircea Ciobanul (1558–1559), ateliere meșteșugărești, ulițe comerciale și nucleul unui viitor centru politic și cultural. Astfel, orașul devine un important centru comercial și politic al Țării Românești.
În secolul al XIX-lea, în perioada de modernizare a Țării Românești, Bucureștiul a început să se transforme într-un oraș european, cu clădiri elegante, bulevarde largi și teatre. După Primul Război Mondial, Bucureștiul devine un oraș cosmopolit, cu o viață culturală vibrantă și o arhitectură care amintea de Paris. De aici și supranumele: „Micul Paris”.
După Al Doilea Război Mondial și în perioada comunistă, orașul a trecut prin schimbări majore, cu construirea unor clădiri grandioase și a unor cartiere noi, dar și cu distrugerea multor clădiri istorice, conform datelor INS-Direcţia Regională de Statistică a Municipiului București. Capitala țării are o suprafață oficială de aproximativ 240 km2. Pe lângă Curtea Domnească s-au alipit, între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, aşezări săteşti aflate în vecinătate, dar și din apropierea târgurilor sezoniere „Târgul Cucului” sau „Târgul Moşilor”.
Așezările sătești au devenit mahalale, apoi numindu-se cartiere ale Târgului Bucureștilor, păstrând până la începutul secolului XX o înfăţişare rurală. Evident că oamenii continuau cu vechile îndeletniciri, iar printre acestea s-a numărat şi cultura viţei-de-vie. Referindu-se la podgoriile Bucureștilor, istoricul și scriitorul Adrian Majuru, Director general al Muzeului Municipiului București nota:
„Podgoriile au ocupat suprafeţe întinse din actualul Bucureşti. Podgoriile bucureştenilor au fost mai numeroase şi mai vaste decât livezile de pomi fructiferi, grădinile de zarzavat sau spaţiile destinate altor culturi, luate la un loc.
Cele mai întinse podgorii s-au aflat până la începutul secolului XX, la sud de râul Dâmboviţa. Actualul deal al Patriarhiei de pildă, a fost cunoscut în evul mediu ca «dealul Viilor», până în secolul al XVII-lea când s-a ridicat aici noua Mitropolie a Valahiei. În jurul ei s-au dezvoltat podgorii uriaşe care aparţineau Mitropoliei şi care înconjurau mahalalele mărginaşe din toate părţile. Aceste podgorii începeau din partea Podului Calicilor sau al Craiovei, devenit după 1800 Podul Caliţei (azi Calea Rahovei), ocupau vechiul cartier Grammont şi actualul Parc Carol I. Continuau apoi până pe Calea Văcăreştilor unde se aflau podgoriile mănăstirii Văcăreşti. Aşadar, mai toată partea de est şi sud a Bucureştiului de astăzi au fost ocupate de întinse podgorii. Apoi, din nou dinspre Calea Văcăreşti către Dâmboviţei, la sud de mănăstirea Radu Vodă, s-au aflat întinse loturi cultivate cu vie dar şi grădini de zarzavaturi. Podgorii întinse se mai aflau în zona Cotroceni, Grozăveşti, Elefterie din vestul oraşului dar şi în zona dintre arterele actuale Nerva Traian şi Mihai Bravu în estul oraşului. Astăzi mai există o arteră – pe vremuri margine de oraş –, numită Şoseaua Viilor, în partea de sud-est a Bucureştilor.
Este lesne de înţeles că se obţinea o cantitate mare de fructe care, în mare parte a fost folosită la prepararea vinului, a rachiului şi a ţuicii. Astfel că numărul grădinilor pentru zaiafeturi şi al tavernelor de zi şi noapte a fost foarte mare în Bucureşti, inclusiv pentru prima parte a secolului XX.”
Doamnelor și domnilor, vă imaginați că blocurile noastre au luat locurile podgoriilor, grădinilor și livezilor? Betonul a câștigat lupta cu natura și așa am devenit un mare oraș. Dar dacă ne imaginăm cum o duceau înaintașii noștri podgoreni-bucureșteni putem exclama nostalgic: ce vremuri, ce vinuri!
