Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Înainte ca împrumutul din Occident să fie eficient, trebuie să schimbăm complet concepţia noastră despre administraţie. Înainte de a apela la metode occidentale, trebuie să introducem deci principiile birocraţiei şi administraţiei de tip occidental. Primul şi cel mai important îl constituie funcţionalitatea. Administraţia este gândită în Occident pentru a fi funcţională, pentru a rezolva probleme şi nu a introduce piedici în activităţile cetăţenilor pentru a le putea specula financiar fie în folosul statului, fie al funcţionarilor corupţi, pornind de la premisa că intenţiile oamenilor sunt lipsite de onestitate, cum se întâmplă în ţara noastră. Statul nu poate porni de la prezumţia că cetăţeanul ar avea o înclinaţie firească spre nesupunere sau evaziune, fiscală sau de alt ordin. Aceasta este atitudinea tipică a unui stat represiv, spoliator.
Statul, într-o perspectivă modernă, este un partener al cetăţeanului, nu un stăpân şi nici un părinte punitiv sau dojenitor. Nu prin complicarea actului birocratic şi prin multiplicarea formalităţilor birocratice se combate corupţia, ci, dimpotrivă, prin simplificare şi printr-o transparenţă totală a responsabilităţilor atât a funcţionarului, cât şi a cetăţeanului. Într-o cursă ”care este mai inteligent” (dacă nu mai viclean), statul pierde întotdeauna în faţa cetăţeanului, pentru că este prea greoi în reacţii. El trebuie să-şi folosească mijloacele tradiţionale – cele mai simple şi mai puternice totodată – care sunt foarte importante: stimularea cetăţeanului onest şi pedepsirea corectă, dar eficientă, a celui care nu respectă regulile stabilite.
Noi hârtii şi noi demersuri birocratice pretinse cetăţeanului sporesc puterea funcţionarului public asupra acestuia şi astfel poate să-l constrângă mai uşor să ofere mită sau şpagă. Eficientă este, deci, exact soluţia inversă: simplificarea birocraţiei şi creşterea responsabilităţii indivizilor sau actorilor economici şi sociali. Cu o singură condiţie: această responsabilitate să funcţioneze, adică instituţiile statului să-şi facă datoria rapid şi eficient, în fiecare moment. Nu să-l pună pe cetăţean să facă treaba funcţionarului.
Date statistice, fişe peste fişe cerute agenţilor economici, schimbarea frecventă a conturilor şi codurilor pentru plata impozitelor şi taxelor către stat; neglijenţă, adeseori interesată, în introducerea pe calculator a datelor transmise sunt doar câteva ”disfuncţionalităţi” grave. Şi în loc ca funcţionarii care le provoacă să fie suspectaţi de greşeală, sunt puse firmele pe drumuri pentru a clarifica neconcordanţele, ba chiar sunt ameninţate cu blocarea conturilor, dacă nu se prezintă imediat. În spatele prejudecăţii: ”statul are întotdeauna dreptate” se poartă procese interminabile pe care instituţiile statului le pierd şi pentru care sunt plătite sume considerabile tot din buzunarul contribuabilului.
Numai o administraţie funcţională poate fi eficientă. Din păcate o armată de incompetenţi, de indolenţi şi corupţi încă mai populează birourile instituţiilor de stat. Îşi ascund slăbiciunile prin aroganţă şi intimidarea cetăţeanului şi îi sufocă pe cei capabili şi corecţi. Pe aceştia din urmă ar trebui să se sprijine orice încercare de reformă a administraţiei. Dar ei sunt greu de descoperit: oamenii capabili nu dau din coate şi nu se ”bagă în faţă”. De aceea este necesar un nou sistem care să-i stimuleze şi să-i sprijine pe cei care îşi fac bine treaba şi să-i descurajeze pe cei care nu au decât tupeu sau rapacitate.
Esenţială pentru asigurarea unei funcţionalităţi fără piedici este depersonalizarea birocraţiei. La noi domină încă o birocraţie de tip oriental, în care relaţiile între cetăţean şi funcţionarul public sunt personale. Ba mai mult, adeseori cetăţeanul ca şi funcţionarul caută o relaţie personală, chiar dacă ea este mai dificilă.
Primul, obişnuit să i se ceară şi să dea şpagă, caută, prin aceasta o garanţie că i se rezolvă problema; al doilea vizează un avantaj personal din exercitarea funcţiei sale. Iată de ce aproape întreaga populaţie crede că dacă nu oferă şpagă, nici o problemă în relaţiile cu instituţiile statului nu se rezolvă.
Birocraţia de tip occidental este una impersonală. Cetăţeanul şi funcţionarul nu intră în relaţii directe, iar problemele birocratice se rezolvă neutru şi impersonal. Posibilităţile de corupere sunt aici minime, în vreme ce în primul caz sunt nelimitate.
La toate aceste condiţii se adaugă necesitatea unei transparenţe totale a actului administrativ. Convertirea funcţiei administrative în avantaje personale a devenit la noi o obişnuinţă: prin tradiţie, dar şi datorită faptului că ”admirabila noastră dezorganizare” a ţinut totdeauna ferestrele închise pentru ochiul cetăţeanului şi deschise pentru corupţie.
Cel mai bun climat pentru o asemenea situaţie o constituie secretomania, atât de iubită de birocraţi. Este foarte dificil să afli cum circulă o hârtie sau prin ce procedee se ia o decizie. Actul administrativ trebuie însă să fie perfect transparent pentru oricine doreşte să afle ce se petrece, mai ales pentru presă. N-ar trebui să existe decât o singură limită – posibilitatea de a leza interese private ale cetăţeanului. Or, tocmai cetăţeanul nu are nici o posibilitate să afle ce se întâmplă cu un dosar al său, dacă funcţionarul se opune. Nu regula guvernează, ci capriciile sau interesele slujbaşului.
În acelaşi timp, perfect transparente pentru angajaţi, dar şi pentru public, ar trebui să fie şi relaţiile din interiorul instituţiei. Până recent un funcţionar în administraţie putea şi mai poate în unele cazuri să realizeze un salariu aproape dublu, prin adăugarea salariului de merit şi a altor sporuri. Dublarea este însă la cheremul şefului, care, de regulă, o acordă soţiei, rudelor, prietenilor sau acoliţilor. Cel care este operativ, eficient şi are un comportament ireproşabil cu petenţii nu obţine nimic dacă nu are o relaţie ”specială” cu şeful ierarhic.
Printr-o reorganizare reală a administraţiei şi implementarea principiilor promovate în ţările europene dezvoltate, situaţia se poate schimba cu adevărat şi într-un timp relativ scurt. În acest fel ar putea creşte capacitatea administraţiei de a absorbi şi utiliza fructuos fondurile alocate de Uniunea Europeană. Ar trebui totodată să renunțăm definitiv la ideea că lupta împotriva corupției este doar de domeniul practicii judiciare.
Nu este de neglijat creșterea veniturilor angajaţilor din acest domeniu. Acestea pot creşte de trei sau patru ori numai prin simplificarea birocraţiei şi informatizare, eliminarea incompetenţilor, selecţionarea severă şi competentă a noilor veniţi, deci, prin asigurarea funcţionalităţii depline a activităţilor administrative. Dar acest lucru ar dăuna intereselor de partid care filtrează administrația, mai ales în perioadele electorale.
O întrebare obsesivă bântuie astăzi toate mediile româneşti. Aşa cum am mai spus, s-a încheiat un prim ciclu al tranziţiei şi starea majorităţii populaţiei pare să fie la fel, poate chiar mai rea. Deci (aici, în această întrebare pe care românii au transformat-o într-un tic de limbaj, este probabil obsesia concluzivă de o sterilitate incredibilă), ce-i de făcut?
Societăţile umane sunt realităţi de o complexitate uneori copleşitoare. De aceea, foarte uşor, oamenii politici fie devin prizonierii acestei complexităţi şi nu fac altceva decât să lase lucrurile să meargă ”cum o da Dumnezeu”, contând pe un mit modern – ”procesele de autoreglare”, fie o suprimă substituind-o printr-un simplism convenabil şi dictează realităţii un proiect ideologic voluntarist. Ce-i de făcut devine, în aceste ultime condiţii, o celebrare continuă a vocaţiei presupuse a omului de a fi stăpânul naturii şi al lumii şi se soldează cu transformarea fiecăruia în sclavul tuturor. Un stăpân fictiv, cu locţiitori caricaturali care îşi arogă titlurile cele mai ciudate: führer, duce, generalissim, caudillo, conducător…
Despre această a doua opţiune mare lucru n-ar mai fi de spus pentru că am trăit exerciţiul ei până aproape dincolo de limitele aberaţiei. Dar şi prima este plină de riscuri. Acestea sunt mici şi suportabile în cazul unor societăţi de mare stabilitate, în care norma şi tradiţia au beneficiat de un exerciţiu istoric îndelungat, dar devin de nesuportat în societăţile în care procesele naturale au fost mereu ”rupte”, fie de conjucturi nefavorabile, fie de imixtiuni voluntariste pustiitoare. ”Sistemul imunitar” al societăţilor are şi el limite, un dezechilibru global şi persistent îl poate anihila. Şi atunci, ajutorul este urgent.
Mai întâi, prin identificarea cauzei acestui pre-cancer, la fel ca în medicină, printr-o analiză de simptom. Dacă ar fi să o aplicăm la realitatea românească, bolnavul nostru acuză atâtea suferinţe încât nu ne mai rămâne decât să o identificăm pe cea mai mare. Pe care el nu o ştie, dar starea sa generală care pare fără speranţă o strigă – nimicnicia vieţii.
Fiecare, indiferent de resurse, de statut ori de calităţi personale, are aceeaşi spaimă: mai devreme sau mai târziu ceilalţi îl vor trata ca pe un nimic. Şi atunci, cauza ni se dezvăluie – generalizarea şi instituţionalizarea dispreţului faţă de individ, adică faţă de omul viu, singurul care contează până la urmă. Oricine poate face apoi un inventar al manifestărilor multiple ale acestei spaime şi ale reacţiilor de apărare la care recurge, după posibilităţi şi după slăbiciunile conştiinţei, fiecare.
Ar fi multe de spus despre mecanismul care a produs această cauză, despre ravagiile unei ideologii care a pornit de la om, dar a vrut să se realizeze împotriva lui şi despre încărcătura istorică a acestei malformaţii sociale. Mai important, însă, ar fi să identificăm remediul. Cuvântul însuşi ne sugerează soluţia – re-medierea, adică re-formarea mediului social, alterat în esenţa lui.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 3 iulie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
