”Cine ne mai intră prin blocuri zilele acestea” de Radu Comșa

574
Radu Comșa proză leviathan.ro

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roA intrat în lift cu o figură dezabuzată, cu plictisul propriei existenţe zugrăvit pe chip, cu barba umbrindu-i obrazul flasc, cu părul prea lung pentru el, unsuros şi lipit de cap, vestigiul unei tinereţi banale. Avea o ţigară lipită în colţul gurii, pantaloni de o culoare incertă, un maiou galben imprimat cu verde, strâns sub cureaua căţărată peste pântec. M-a salutat cu voce uscată şi şuierătoare. I-am răspuns şi l-am întrebat din complezenţă ce face, mi-a răspuns: ”Mai nimic, bă… Mă învârt şi eu, mă enervează ăştia…”. ”Ăștia” păreau a fi un concept complicat, dar n-am căutat să aflu mai mult. Era unul din vecinii mei din blocul cel înalt şi cenuşiu în care de o vreme îmi duceam o parte din viaţă. Îl ştiam de acolo, din bloc. El însă îmi declarase că mă știe bine de pe când amândoi lucrasem o perioadă la aceeași firmă, deși eu nu-l cunoscusem. Și pentru asta se purta cu o familiaritate numai de el înţeleasă. Spaţiul strâmt din cuşca ascensorului şi prezenţa mea nu i-au stânjenit nici efortul aproape mecanic de a fuma şi nici reflecțiile pesimiste asupra lumii. ”Tu ce mai faci?” şi fără să aştepte răspuns şi să-mi spună cine erau ”ăia”: ”Fumez prea mult, bă… Am coborât de la două pachete la unu’, da’ mai jos de atât nu pot, să mă tai! Da’ ce mai contează… şi-aşa…”. Buza de jos răsfrântă, de care ţigara sta agăţată, îi ieşea în afară subliniind sictirul cronic ce se cocea în căpăţâna obosită.

Liftul s-a oprit zgâlţâit şi eu am deschis uşile, aşteptându-l să iasă. ”Hai, bă, ieși tu, că nu contează…”. Am făcut-o şi i-am luat-o înainte, în semiumbra care umplea holul de la intrare. Umbra aceea era spartă acum de un trapez înclinat de lumina plată, născut din golul uşii principale. Aceasta era blocată în poziţia deschis, în speranţa iluzorie că astfel vor dispărea căldura lipicioasă clocită de dogoarea lui iulie și aerul de pe cele zece nivele plin de mirosurile şi şoaptele strecurate pe sub uşile celor câteva zeci de apartamente.

Când am ajuns la uşa prevăzută cu interfon, acum deschisă şi proptită gospodăreşte cu un bolovan de râu (unde dracu’ găseşti un bolovan de râu, zdravăn ca la trei kile, lucios şi roşcat în mijlocul unui oraş?!), când am ajuns la uşa cea deschisă, zic, am văzut urcând cele câteva trepte o fată înaltă, subţire şi frumoasă. Era îmbrăcată cu un top arcuit pe sâni şi strâns peste spatele cambrat şi o fustă destul de scurtă, pentru a lăsa vederii picioarele curse lin în pulpe lungi şi zvelte şi gambe fine. Îşi ţinea uşor înclinat capul cu păr deschis lung până mai jos de umeri, avea sprâncene şi buze conturate fără greş şi ochi migdalaţi. A ţopăit pe ultimele două trepte şi pe platforma din faţă intrării și-așa ne-am întâlnit în cadrul uşii, ea venind dinspre lumina căzută din cer şi noi dinspre umbra închisă în beton. M-am oprit şi m-am tras uşor într-o parte pentru a-i face loc, dar omul de lângă mine (ţigară în colţul gurii, maiou galben, v-amintiţi?) şi-a înfipt burta pictată cu verde peste prag şi a păşit victorios afară, aproape ştergându-şi tegumentele de fata care rămăsese suprinsă pe loc. Am invitat-o cu un gest să între şi  ea a făcut-o însoțindu-şi trecerea cu un liniștit: ”Mulțumesc, bună ziua”.

Am ieșit și eu afară. Maioul galben mă aștepta, un pic contrariat de întârzierea mea. M-am uitat la el cum stătea acolo în soare, cu țigara mototolită fumegând stins. Își ținea un ochi pe jumătate închis, din cauza fumului ce se înălța către fruntea rărită și privea drept către locul în care fata cea frumoasă se topise în întunericul holului. În privirea lui se zbăteau amaruri zdrobite-n măsele și resturi de dorințe neîmplinite. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Oricum nu conta și am vrut să trec pe lângă el. Dar când am ajuns în dreptul lui, fără a-și schimba privirea pierdută pe urma fetei, a zis către mine cu mirare sfânt-scandalizată: ”Băi, nene, în blocu’ăsta intră așa cine vrea, când vrea!?!

N-am ştiut cum să îi răspund pe măsură, am trecut mai departe. Mă duceam să caut un bolovan de râu, nu musai roșcat și rotunjit și lustruit de ape. Dar neapărat de vreo trei kilograme, aşa!

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.