Pierduse aproape un ceas între Podul Cotroceni, casa unde locuise cu mătușă-sa Barbara și Cinema Cotroceni, unde se sărutase cu José Kreidler, după ce o duseseră pe maică-sa la gară. Casa mai era. Înaltă, bătrână, cu ferestruicile ei rotunde, de la mansardă, de unde vedea tot Bucureștiul noaptea și artificiile de la 23 august. Acolo stătea, citind zi și noapte, încercând să fie o studentă bună și cu bursă, altfel n-ar fi avut bani să-și continue studiile. Pierduse un an, după ce făcuse o groaznică aprindere de plămâni și doctorii îi recomandaseră liniște și aer curat. Tatăl ei, fost TBC-ist, era înregistrat ca potențial purtător de bacili, deci putea infecta, așa că doctorul a rugat-o să facă o pauză și să-și vadă de sănătate. S-a întors acasă devastată, un an era mult, trebuia s-o ia de la capăt, sănătatea, facultatea, José, frumosul José, care nu era din cale-afară de credincios, iar la Grozăvești locuiau o grămadă de fete cu ochii pe el. Când s-a întors, a rămas cu mătușa Barbara, unde cel puțin era apărată, cum zicea taică-su, mai ales seara și mai ales în compania frumosului bolivian care nu-l prea încânta, nu ca om, era o dulceață de băiat, nu-l încânta ca viitor ginere, pentru că Bolivia n-o găseai nici pe hartă fără lupă, iar fata lui ar fi putut rămâne acasă, pentru că el va îmbătrâni într-o bună zi și n-avea chef să trăiască prin țări așa de îndepărtate și ciudate, chiar dacă José îi jurase că în Santa Cruz erau palmieri și vară veșnică. Ce să facă el cu palmierii când nu-l mai țin picioarele? Și în ce limbă să-i spună unuia de pe stradă că a uitat unde locuiește? Mătușa Barbara avusese o viață foarte agitată. Avea niște copii când își părăsise bărbatul, urcându-se în trenul de Simeria, apoi într-altul de București, era o femeie tânără și frumoasă, îi plăcea munca și a găsit foarte repede o slujbă perfectă, apartamentul din Cotroceni și iubitul grec, se îmbrăca elegant ca o doamnă din lumea bună, era un suflet de femeie și, chiar dacă satul întreg o vedea ca pe o pierdută, tatăl ei, văr primar cu Barbara, o vizita permanent, luând-o și pe ea cu el, în acest oraș mare, gălăgios, verde și primitor. Cămăruța din Cotroceni devenise oaza ei de liniște și siguranță, crescuse cu Dâmbovița sub nas, mergea la Cinema o dată pe săptămână și jurase cerului că niciodată nu va rămâne departe de aceste locuri. Spre deosebire de tatăl ei, mătușa Barbara o înțelegea perfect, ba îi mai dădea și sfaturi. José era ”miere de tei și primăvară veșnică, zicea, ăsta are căldura în sânge, pulsează, emană ceva mistic, este de iubit, nepoată, ai grijă de el…”. Cândva l-a pierdut. I-a fost mai ușor decât crezuse. Era iarnă, José nu mai avea gustul mierii de tei, afară ploua și ningea în același timp, frigul îi amorțise degetele, apoi începuse vântul și nu mai găseai un suflet de om pe stradă, José vântura patul unei Mihaela de la Comerț Exterior, iar ea se îndepărtase de toate poveștile frumoase, dar neadevărate pe care le auzise în ultimii ani. Santa Cruz era un vis călduț într-o noapte de iarnă, Mihaela îl va iubi o vreme, apoi va căuta un altul, pentru că Bolivia nu era pe lista priorităților ei. José devenise ca o carte poștală pe care toate fetele o luau, schimbând-o cu o alta mai interesantă. Era toamnă târzie, din fericire o zi caldă și liniștită, când, după întoarcerea mamei acasă, au intrat împreună la Cinema Cotroceni, văzând un film vechi, de dragoste.
– Unde mergem?, o întrerupse taximetristul din gândurile în care căzuse.
– Iertare, zise, eram scufundată în amintiri… La gară.
Sună telefonul. Omul răspunse și începu să țipe ca scos din minți.
– Iertare, doamnă, zise, nu am pornit ceasul, îmi dați două, trei minute… trebuie să lămuresc o poveste…
– Am timp.
Femeia de la telefon vorbea fără pauză. Deși stătea direct în față, lângă șofer, nu putea înțelege nimic.
– Ce-ai făcut fă, Manuelo, cu optsprezece milioane?
Se gândi că sărmanul om are o iubită care-l fură din greu. Se înroșise și respira sacadat. Deschise ferestrele. Mirosea a tei. Vântul mângâia teii sub care stăteau, cădea ceva polen și acel miros nebun te acoperea, luându-ți liniștea. Se gândi la José. Intraseră la Cinema, pentru că ea nu dorea ca José s-o acompanieze la mansardă. Mătușa Barbara nu era acasă. Toamna nu avea aroma primăverii, dar soarele cald îi apropiase ceva mai mult decât plănuise.
– Este ultima zi, i-a spus, de mâine suntem despărțiți.
– De ce ?
– Ești idiot, ori prea mincinos, țipă, am așteptat să plece mama, pentru că ea te iubește, nu i-am spus nimic de Mihaela, dar eu nu mai pot…
– Mihaela este numai o saltea, zise, tu ești femeia mea, mama viitorilor mei copii.
– Dumnezeule mare, zise, vorbești de viitor și de copii, nu pricep unde vrei să ajungi, gata, s-a terminat…
Începuse filmul. Ea plângea. El avea alta. Ea spera. El mergea pe pistă dublă. Ca la ei. José o îmbrățișă, mai bine zis o luă în brațe, ca pe un copil speriat de ceva, în cazul ei de viață și de capcanele ei, îi mângâia părul și o săruta cu atâta căldură că începuse să transpire.
– Fă, îl auzi pe șofer țipând din nou, opt mii le-ai dat la bancă, dar ce-ai făcut, nenorocito, cu restul? Zece mii… ce-ai făcut cu ei?
Urmă din nou un turuit de mitralieră, zeci de cuvinte ce se încălecau, spărgându-se în urechile lui.
– Ce, auzi, nu puteai cumpăra rochia la un magazin normal? Păi, ce, Manuelo, ești milionară?
Din nou un turuit mai lung.
– Mâncarea? La restaurant, fă? Nu poți face un borș, nenorocito, ieri am pus carne în frigider, zise, nu erai acasă, nimeni nu era acasă, în bucătărie numai că nu alergau șobolanii, mizerie absolută, fă, păi, pune mâna și mătură, spală, ai o casă…
Ea nu avusese niciodată o casă a ei. Împărțea totul cu frații, apoi cu două fete la căminul studențesc, apoi cu mătușa Barbara, cu bărbatul și copiii ei, mai târziu, înainte să părăsească orașul pentru totdeauna.
– Te iubesc, îi șopti José în ureche, exact în momentul când cei doi se împăcau, pe un câmp verde, la marginea unei ape.
– Și eu te iubesc, îi zise, mai mult decât meriți.
Se sărutaseră și ea era la punctul în care putea pierde controlul, José, nebunia ei de câțiva ani, brațele lui slăbănoage, ochii lui verzi, ce sclipeau chiar în întuneric, corpul lui de adolescent, chiar dacă o frământa bine pe Mihaela, nu era destul de bărbat la cei douăzeci și doi de ani ai lui, părea mai degrabă un copilandru în creștere, José, pentru care ar fi mers pe jos până în Bolivia, numai să fie alături de el.
– Nu, zise, răspicat, nu, s-a terminat.
Se terminase și filmul. Prost. Când se sărutau mai frumos, cu picioarele în apă, una cu bicicleta, care nu-și văzuse rivala, îi strigă bărbatului că-l place și că îl așteaptă în același pat la căderea serii. O palmă zdravănă. Fata începu să fugă spre capătul câmpului. Cea cu bicicleta se opri și-i trase o altă palmă, mai zdravănă, pedalând în urma celeilalte, se cunoșteau, poate erau prietene.
– Faci o greșeală, mi cielo, o mare greșeală.
O conduse până la intrarea în bloc și din acel moment nu l-a mai văzut niciodată. Deși îl căuta cu ochii în fiecare bărbat care trecea pe stradă. A doua zi începuse să ningă, apoi ploua cu gheață, Grozăveștii erau la două stații de tramvai, ea plângea ascunsă în cămăruța ei și nu era prea sigură dacă nu făcuse o greșeală pe care n-o mai putea repara, cum o amenințase José. Se terminase totul.
– Manuelo, te omor, auzi cum strigă șoferul, vin acasă și te omor, merg în pușcărie, fă, dar termin cu tine, zise, am să fac infarct din cauza ta… Acum trei ani cu țiganul ăla din Urziceni, fă, te-am salvat, nici pat n-avea, ce să mai vorbim de apă, bre, nimic, numai dragoste și păduchi, continuă, după ce trase cu putere aer în piept, îți plac țiganii, Manuelo, paparuda dracului, cu ei cheltui banii…
Mitraliera de la celălalt capăt continuă să turuie. Apoi liniște. I-a închis telefonul.
– Mă scuzați, zise, mergem la gară.
– De ce îi dați bani, dacă îi cheltuiește?, întrebă, mă iertați că mă bag, dar sunteți așa de roșu la față și asta nu-i bine. Trebuie să vă controlați inima.
– Am avut un infarct, răspunse omul, fata asta mă omoară.
– Prietena?
– Nu. Fata mea. S-a înhăitat cu țiganul. Am adus-o acasă. I-am găsit un tâmpit printr-un sat din Ialomița, să fie și ea în rândul lumii. A făcut o fată cu el, zise, ea doarme cu fata, el singur. E drept, tâmpitul doarme cu un butoi de bere la cap, fumează două pachete pe zi și nu se spală. Pute-a acru de cum intri în grădină.
– De ce stați cu fata?
– Bunică-sa i-a trecut casa pe numele ei. Eu muncesc să-i plătesc viața de lux. Are un amant, tot țigan.
– Ați făcut o mare greșeală, zise, eu o aruncam pe stradă. Acum aveți grijă să nu muriți înaintea ei.
Ajunseseră la gară. Era aproape. Plăti și ieși afară.
– Mă iertați, zise omul, v-am incomodat, dar ceva am putut vedea pe fața dumneavoastră… O durere.
– Da, răspunse, unde moare dragostea, rămâne numai durerea în picioare.
Strigase fata din film cuvintele astea? Ori fuseseră ale ei? Nu mai știa. Și la gară mirosea a tei. Tot părculețul din față era plin de flori galbene. Se urcă în tren și închise ochii. Era prea târziu.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
