„Clipa de adevăr” (1) de Gina Zaharia

70
gina zaharia proza

clipa de adevar logo rubricaPovestea mea va începe aici, în umbra candelabrului cenușiu al vieții. Aici, la porțile închise ale bucuriilor mele, pe maidanul de vremuri putrezite. Nu va fi scrisă decât sub clar de lună neagră, martora celei mai dragi dintre iubiri. Căci noaptea mă cheamă odată cu lăsarea întunericului și, pe rând, ne deșirăm dramele. Eu nu sunt decât autorul. Eroina este alta. O femeie străină, care-mi seamănă doar în clipele de neliniște. Și o alta, împietrită pe templul tristei sale iubiri.

Duc în mine statueta de lut ars, sfărâmată pe altarul bunei noastre credințe. Și-mi atârnă ca o povară pe suflet, o povară uriașă, care ascunde-n interiorul său o adevărată comoară, o perlă indiană ce și-a pierdut strălucirea, dar nu și valoarea. Și mai duc un grăunte de dor cât un munte, o flacără ce-mi mistuie necontenit sufletul. Este blestemul zeiței prăbușirilor din ziua în care mă înălțasem mult prea sus. Din ziua când m-a orbit lumina și m-a luminat întunericul, când s-au inversat zilele, anotimpurile și întreg universul. Ce a fost prea mult a dispărut, ce mi-a rămas nu mai este. Există doar o umbră pe pământ pustiu, bântuită de lupte între secete și viscole, o umbră amară, cu iz de ceață densă, pe vreme mereu întunecată. Un amalgam de cântece de jale pe partitura unei melodii șterse, învechite, de mult uitată de toți.

Eu rămân dovada statorniciei în timp crud și sălbatic. Eu, cu geamantanul de amintiri, pe care cu greu reușesc să-l țin încuiat, Eu, cu mâna întinsă spre biruință și cu o ură puternică pe moarte.

Îmi este imposibil să mă mint că am făcut un salt peste timp și m-am trezit aici. Dar și mai greu este să trăiesc, să duc mai departe jumătatea iubirii noastre.

***

A venit vara, cu miros de caise coapte. Și cu strigătul profund și lacom al vieții. Se apropie de mine o lumină adunată de pretutindeni și își fixează traiectoria în mintea mea încă de copil. Am șaptesprezece ani, dar mai simt înlăuntrul meu glasul suav al anilor fragezi și frumoși, care nu și-au încheiat toate socotelile cu copilăria. Sunt prietenă nedespărțită cu cel mai crud sărut al clipelor peste universul miraculos al frământărilor interioare. Toate se țin într-un lanț de du-te vino, fermecat de prezența acelei liniști îmbălsămătoare.

O după-amiază fierbinte, cu soare dogoritor și arșiță, prima din vacanța cea mare. Fusul orar indică ora 15. Aș putea spune că mă plictisesc, dar e foarte puțin adevărat. Ceea ce trăiesc este doar un refuz de a umple timpul.

Mă îmbrac alene. În fața oglinzii, chipul meu zâmbește celui ce-mi seamănă. Îmi așez atentă șuvițele de păr lung și brun. Ochii se întreabă, mirați, într-un schimb sincer de priviri, pentru ce zăbovesc atât în fața oglinzii?! Găsesc răspuns printr-un surâs tandru spre adolescența mea, spre inima-mi tânără, îmbrăcată în toate culorile curcubeului. Oare sunt frumoasă? Anii mei sunt cu siguranță frumoși. Privesc iarăși ceasul. 15,20. Dar de de oare-mi zorește acest afurisit de ceas plecarea mea? Doar nu depind de nici o oră indicată pe cadranul lui. Trenuri sunt destule spre Bușteni. Poate din obișnuința de a mă grăbi să nu întârzii la școală. Poate din dorința de a ieși mai repede din casa acestor bătrâni plicticoși, care-mi servesc drept gazdă, căreia i se adaugă dorul de orașul natal, de părinții care m-au răsfățat dintotdeauna, de prietenii de odinioară.

Pășesc agale pe aleea străjuită de trandafiri. Trag puternic aer în piept și mă consider deodată înfășurată în trupul necunoscutului de care se agață zeci de speranțe. Mă văd pe plaja însorită a litoralului, zâmbind ștrengărește măritului soare, mă văd legănată de valuri ce-mi arcuiesc sufletul la fiecare atingere, apoi mă văd seara, plimbându-mă pe faleză, ascultând cum se îngână briza cu pescărușii, mă văd la discotecă, cu inima zvâcnind de tinerețe și eliberată de orice grijă; dar mă văd… singură. Însă la propriu voi fi alături de vărul meu, căsătorit  cu un an în urmă, cu o blondă extraordinară. Cu siguranță nu voi căuta să le fiu o povară.

Îmi sunt aceste gânduri și planuri – călăuze pănă la gară, când tocmai se anunța plecarea trenului. Mă strecor prin mulțimea de călători și reușesc să-mi cumpăr un bilet fără loc. Nu-i nimic, nici n-o să simt când o să treacă timpul, m-am consolat. Urc. În scurt timp, trenul se pune în mișcare. Apoi aleargă nebun, lăsând în urmă siluete întunecate de pomi și case.

Tresaltă-n mine bucuria revederii părinților. Am privirea pierdută în spațiul mereu schimbat pe măsură ce șarpele de fier înaintează. E cald și bine în sufletul meu. Aș dori să încuiesc acolo această senzație de copilărie puțin matură; s-o încui și să n-o mai eliberez niciodată.

1998

Va urma

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.