Primăvara și-a despletit părul peste întregul oraș. S-au topit zăpezile și s-au dezmorțit pământurile. Au înflorit zarzării, iar fluturii formează cercuri colorate în jurul capului meu. Veșmântul verde-viu îmbracă întreaga natură.
Eu și Mircea am ieșit din iarnă cu sufletele la fel de curate și ne-am prins în hora timpului, hotărâți să fim mereu alături, să alungăm fiece urmă de nor de pe cerul prieteniei noastre.
Este duminică după-amiază. Întâlnirea cu Mircea, fixată peste numai două ore, îmi aduce aceleași emoții de plăcere. Mă îmbrac alene, cu grijă să-i fiu pe plac.
Bătrânilor le ziceam acum „bunică” și „bunic”. O anunț pe bunica despre plecarea mea și, bucuroasă, aproape alerg… Doream să nu-l mai aștept pe Mircea acasă, ci să-l întâlnesc la locul nostru de altădată, unde veneam mereu cu câteva minute întârziere, de teamă să nu găsesc locul liber. Dar, pe măsură ce mă apropii, neliniștea crește. Mircea nu a venit. Și e duminică după-amiază… Un gând rău mi-a trecut ca un fulger prin minte. „S-o fi întâmplat ceva?” Mai aștept câtva timp, apoi îmi îndrept pașii spre stația de autobuz, cu intenția de a merge la el. Nu-l mai căutasem niciodată, deși Mircea îmi dăduse destul de multe informații despre zona în care locuiește.
Am ajuns. Un băiețel se oferă să-l caute. Coboară singur, ceea ce mă face să devin mai nerăbdătoare.
– E bolnav, mi-a spus, are o criză de stomac.
Îl rog să mă însoțească până la el și mă strecor printre băieții care mă priveau ca pe o fată îndrăzneață.
Mircea era în pat. Avea crize puternice. L-am certat blând că nu se duce la medic, apoi i-am spus pe un ton hotărât:
– Lasă-mă să chem Salvarea!
– Bine, cheam-o, mă liniști. Apoi mă sărută pe obraz.
Am alergat la primul telefon și am rugat să trimită Salvarea. Până la venirea ei, l-am mângâiat cu privirea. Era duminică, în amurg, iar noi ne aflam în Salvarea care-l transporta la Spitalul de Urgență, unde avea să rămână câteva zile. M-am întors acasă cu sufletul amar, rătăcit pe holurile spitalului și în salonul în care se afla Mircea.
Bunica mă privea blând. Îmi înțelegea durerea. Știa că-l iubesc pe Mircea, avea chiar convingerea că ea ne-a împrietenit. Am adormit târziu, visându-l pe Mircea într-un pustiu, părăsit de toți și m-am trezit cu bunica alături, speriată de țipătul meu. Până la ziuă, a rămas lângă mine.
L-am vizitat în zilele următoare la spital. Nu aveam prea mult timp, examenul se apropia. Se simțea mai bine, așa că, după câteva zile, a fost externat. Apoi am continuat plăcutele ore de meditație, în care „profesorul” era foarte sever cu mine, doar în „pauză” mă săruta cu înfocare…
1996
Va urma
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
