„Clipa de adevăr” (24) de Gina Zaharia

27
gina zaharia roman foileton

clipa de adevar logo rubricaS-a dus și bunicul, în zilele de început ale lui august. Ne lăsase, prin testament, totul. Dar luase cu el, în schimb, farmecul căsniciei noastre; de când murise și bunicul, Mircea părea un altul. Fusese lângă el, singur, chinuindu-se, plin de teamă, să-i aprindă o lumânare. Văzuse tot chinul morții, care-l îngrozise și îi transformase nopțile în adevărate coșmaruri. Părea mereu obosit, plictisit, dus pe gânduri.

‒ Mircea, i-am spus într-o zi, ai timp să stăm puțin de vorbă?

‒ Da, dar repede, mi-a răspuns ceva mai tăios decât de obicei.

‒ Atunci altă dată…

‒ Nu. Acum! zise cu fermitate.

‒ Aș vrea să știu și eu ce se întâmplă cu tine. Ești mereu îngândurat, plictisit. Spune-mi, te nemulțumește ceva la mine? Voi încerca să mă întrept, numai să știu motivul; sau poate, serviciul…

Mircea terminase facultatea cu brio. Atât el cât și Andrei fuseseră repartizați în București. Viața se schimbase, nu mai avea farmecul studenției.

‒ Nu, se grăbi să răspundă, sunt total mulțumit. Cât despre schimbarea mea, n-aș avea ce să-ți explic. Și, ca să scurteze discuția, continuă cu o propunere:

‒ Hai să mâncăm. Mi-e foame! Știa că, odată terminată sau potolită, discuția nu se va mai redeschide. I-am așezat masa și am ocupat locul de lângă el, privindu-l cum înghițea, mai mult forțat, intrat din nou în lumea gândurilor sale. Într-un târziu, a privit ceasul, s-a ridicat și a plecat, motivând că îl așteaptă Andrei acasă, unde se afla împreună cu doctorul Stamate, căruia avea să-i împărtășească ceea ce spusese Marga Ionescu, dându-i, în același timp, adresa acesteia. Nu l-am mai întrebat nimic, nici când s-a întors. Încrederea în el era aceeași.

Soarele se ascunsese la orizont iar umbrele înserării începeau să apară. Se mai simțea încă dogoarea căldurii de peste zi, împrăștiată peste tot, cu un aer sufocant încă, dar care-și găsea astâmpăr în undele amurgului. Strugurii din bolta de lângă casă, dați în pârg, atârnau plictisiți parcă și ei de arșița zilei. Un trandafir, crescut până sub geam își înălța florile roșii, catifelate. Rămăsesem singură, cu trandafirii și strugurii, rugându-mă cerului să lase neștirbită fericirea mea.

Se întunecase de-a binelea și Mircea nu se mai arăta. M-a cuprins neliniștea. Roiuri de gânduri alunecau prin memorie; le-am alungat, ca pe o viespe care se pregătea să înțepe. Casa părea pustie. Am aprins luminile peste tot. Am luat o carte și am început să citesc. Privirea parcurgea seacă rândurile și m-am trezit dând paginile fără să înțeleg nimic. În sfârșit se aud pași. Ies repede în prag, unde neliniștea mea avea să se transforme în dezamăgine. Mircea băuse. Se sprijinea cu mâna de scări, încercând să urce. Îmi venea să urlu. Fericirea mea fusese furată. De ce?, mă întrebam, de cine?

L-am ajutat să intre în casă. Mi s-a părut că nu mai seamănă în nici un fel cu cel care fusese luni de-a rândul. M-am liniștit cu gândul că a fost o întâmplare, că vor veni zile frumoase ale căsniciei noastre. Mă înșelam. Se spărsese vasul de porțelan care adunase atâta fericire. Se spărsese în mii de fărâme, irecuperabile. Zăcea aruncat în coșul de gunoi, plin de mucegai. Destinul întorsese pagina. În locul iubirii venise blestemul singurătății, care mă apăsa mereu mai mult, pe măsura deselor dispariții ale lui Mircea de acasă, în urma cărora se întorcea, de cele mai multe ori, amețit de băutură, iar în rest, apăsat de aceeași tăcere, împrumutată de la Simona, căreia parcă i-ar fi jurat că îi va păstra neștirbită amintirea, zi și noapte, până la vremea socotelilor.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.