„Clipa de adevăr” (25) de Gina Zaharia

33
gina zaharia roman leviathan

clipa de adevar logo rubricaAveau, oare, să intre în obișnuință aceste ieșiri ale soțului meu? Mă voi obișnui vreodată cu ele?, mă întrebam. Dacă nu, cum aș putea să înlătur gustul amar al tristeții? Simțeam nevoia să-i vorbesc Simonei. Să-i vorbesc ore în șir, amintindu-i cât am fost de fericită. Să-i spun cum a făcut aripi acestă fericire, devenită acum un chin. Dar Simona nu se mai arătase. Avusese, desigur, noroc, așa cum afirmase mama ei. Poate mă uitase sau, dacă nu, mă aruncase în lada cea veche cu amintiri, pe care cine știe când o va mai deschide. Aștept. Cu ochii mari și plânși. Cu sufletul însângerat și totuși cald. Cu mâna întinsă și nemișcată. Aștept să vină vremea luminii și a adevărului.

Într-o zi l-am rugat să-l însoțesc. Se îmbrăcase tăcut și absent, chinuit de o forță irezistibilă, ascunsă. Începuse să fumeze. Am încercat să nu-i cer socoteală. Când l-am rugat să-l însoțesc, a părut nehotărât. Apoi a mai tras un fum din țigara abia aprinsă și, cu un zâmbet mult căutat, mi-a spus:

‒ Vino!, și mi-a întins mâna ca și cum trebuia să plecăm imediat.

‒ Nu vreau să-ți stric planurile, aproape m-am scuzat, mergem unde trebuia să te duci tu.

‒ Nu, astăzi mergem la film, m-a anunțat.

‒ Bine, Mircea, mergem.

M-am îmbrăcat în grabă, cu speranța că, încet, încet, vom recupera liniștea de altădată. Doream să vină iarăși bucuria la noi acasă, să fâlfâie din nou aripile credinței peste acoperișul nostru, să răsară iar soarele blând al dragostei care acum abia mai pâlpâia într-un ungher rătăcit al conștiinței sale, după cum socoteam eu.

Cât despre mine, totul era încheiat, ferecat cu șapte lacăte într-o temniță dedesubtul pământului. Era asigurat fiece sentiment frumos, de teama de a nu-și scurge seva, storcându-se, uscându-se, putrezind. Totul era un ținut al uimirii, al așteptării. Trebuia să am rabdare. Totul îmi spunea că cel mai bun balsam este așteptarea. Și îl ascultam pe el, timpul, cu haina prăfuită, pe care o aruncase în ziua când m-a părăsit și bunicul.

Am coborât scările liniștită. Mircea încuiase ușa și mă urma. Începutul lui septembrie aducea aceleași raze cuminți, domoale, scăldate într-un asfințit portocaliu. O adiere ușoară, caldă, se juca în aer, alungând căldura de peste zi. Zgomotul mașinilor dădeau deșteptarea orașului din somnul de după-amiază. Mircea mă prinsese de mână, strâns, strâns de tot. Îi simțeam degetele încleștându-le pe ale mele, ca un rac ce-și ține strâns hrana. Încerca să pară mai vesel. Sau poate era cu adevărat.

‒ Draga mea, începu Mircea, te văd cam tristă!

‒ Da. Da și nu.

 ‒ De ce?

‒ E bine să păstrezi a doua variantă.

 ‒ Așa voi face.

‒ Începând de când?, dori să știe.

‒ Începând de acum.

‒ Atunci e bine. Spune-mi, sălbatică mică, mă alintă iarăși, mai ai încredere în mine?

‒ Neclintită, Mircea. Te asigur.

‒ Mă bucur enorm, Elena. Cu o asemenea soție sunt de invidiat.

‒ Să nu exagerăm, dragul meu.

Între timp, ajunsesem în stația de autobuz. Autobuzul ajunse îndată, aproape liber. Câțiva copii gălăgioși făceau mare zarvă. Se amuzau pe seama unui meci de fotbal, încheiat probabil cu puțin timp în urmă, în care fuseseră, desigur, învingători. În rest, câteva persoane. Doi bărbați mai în vârstă, pe fața cărora se putea citi surpriza revederii, își strângeau călduros mâinile, îngrămădind într-o gamă de cuvinte bucuria reîntâlnirii după cine știe cât timp. Un tânăr, cu un buchet frumos de trandafiri, se lăsase întru totul în albia melancoliei, gândindu-se probabil la persoana pentru care pregătise buchetul. Ne-am așezat pe locurile de lângă ușa din spate. Discuția încetase odată cu sosirea autobuzului. Aș fi dorit să continuăm să ne spunem totul, totul, să deșertăm sacul și să separăm neînțelegerile.

‒ Elena, începu iarăși, spune-mi, tu ești fericită cu mine?

‒ O, da, dragul meu. M-am oprit puțin, pentru a-mi găsi cuvintele prin care să exprim starea sufletească adunată din toate clipele de singurătate. Dar, sincer, sunt și un pic dezamăgită.

‒ De ce? Hai, spune-mi!

‒ Mircea, ce mare frământare interioară se exteriorizează prin absența ta nemotivată, prin țigări și prin băutură?

‒ O, râse el ușor, cât despre fumat, nu uita că puteam să obișnuiesc încă de la început și acum n-ai fi avut nimic împotrivă. Iar un pahar, două… Doar sunt bărbat. Nu-i așa? Zise, și îmi ciupi ușor obrazul.

‒ Dar absența ta de acasă?

‒ Știi bine că atunci când lipsesc sunt la Andrei. Ori îmi interzici să-i mai fiu prieten?

‒ Nu, nu, am răspuns grăbită. Știu că Andrei îți este ca un frate și apoi nu am o impresie urâtă despre el. Dar…

‒ De ce?

‒ E greu să fii singură, Mircea.

‒ Și mă iubești, Elena, continuă puțin ironic.

‒ Și mă iubești, Mircea, întări spusele lui.

‒ Lasă, o să fie bine.

Fiindcă venise vorba despre singurătate, i-am adresat o întrebare pe care o mestecasem în gând întregul drum.

‒ Mircea, ți-am spus că am încredere în tine încă de la începutul discuției. Acum, însă, în cuvintele mele, în faptul că-ți cer socoteală pentru aceste vicii…, dacă le pot exprima astfel, se pare că mă contrazic, dar, repet, am suficientă încredere în tine.

‒ Îți mulțumesc, draga mea.

‒ Aș vrea să te mai întreb ceva; să-ți propun cumva…

‒ Aștept.

‒ Mircea, tu nu vrei să avem un copil?

Fruntea i se încreți brusc, ochii parcă se întunecaseră. Un fulger trecu, făcând prăpăd în sufletul lui, dând feței aspectul uneia de brută.

‒ Nu, nu, nu!, hotărî dur și încurcat de această neașteptată întrebare.

‒ Dar sunt mult prea singură, dragul meu și aș vrea să existe tot timpul cineva mereu în preajma mea.

‒ Ești cu mine, încercă să mă liniștească, vădit prefăcut.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.