„Clipa de adevăr” (30) de Gina Zaharia

41
gina zaharia roman

clipa de adevar logo rubricaSe făcea că eram cu Mircea pe o stradă pustie și lungă, într-un amurg rece de toamnă, cu ploi ce-mi biciuiau trupul. Mircea mergea înainte, eu îl urmam tăcută, sfioasă și nu știam de era bine sau nu ce făceam. S-a întunecat prea tare și l-am pierdut în aerul negru al nopții. Și am început să-l strig, întâi în șoaptă, apoi mereu mai tare, până ce strigătul meu s-a transformat în urlet. Îmi era foame și-mi era frig. Eram rătăcită și singură. Am început să plâng și am adormit cu capul pe pietrele umede. O ceață densă m-a învăluit și n-am mai știut nimic.

Fugeam, fugeam de el, de mine, de tot ce-i mai trist pe lume. Fugeam pe strada plină de Andrei și Mircea și nu știam încotro. Pașii îmi erau călăuziți de instinct. M-am trezit acasă la noi, în camera care la plecare era plină de mireasma florilor de cais. Acum mirosea a mormânt gol. M-am privit în oglindă, am râs și m-am speriat de propriul râs. Era parcă al unei regine elene care mergea să închine zeilor singurul său fiu. S-au făcut minutele ore, zile, ani. Timpul și-a răsturnat dinastia, iar eu m-am pierdut în spațiul gol, ce făcea cerc tot mai mare în jurul meu.

M-am liniștit cu gândul că nemiloasa soartă așa a vrut cu mine. M-am compătimit și m-am încurajat, fără a mă mai agăța de o fărâmă de speranță. Trebuia să trăiesc. Aveam viața înainte. Seacă, lipsită de bucurii adevărate, dar era viață. „Este un monstru”, mi-am zis într-un târziu, nu merită nici măcar un gând rău! Și iară, și iară, de mii de ori, ca un ecou într-o prăpastie fără fund, auzeam cuvintele lui Andrei: „Doi nefericiți, doi nefericiți…”. Sunt din nou singură. Atât de singură, încât restul lumii mi se pare întors pe dos. Deschid poarta trecutului, să mai arunc acolo câteva amintiri frumoase. E greu să le păstrez în mine. Îmi apasă sufletul și îl strivesc sub imaginea acelor sfinte clipe ce intră în propria istorie, cu sunet de trâmbițe, anunțând, în războiul cu viața, o înfrângere.

Totul în jurul meu a luat forme ciudate. Întunericul m-a acoperit din nou, ca altădată, răutăcios. Vântul cântă o melodie haotică, tristă, ca iubirea mea risipită.

Nu mai pot să-mi imaginez viitorul, nu mai pot să privesc ziua de astăzi, nu, nu mai pot să dăruiesc altceva mai bun prezentului decât lacrimi. Plânge sufletul. „Acesta este blestem, mi-am zis. Iubire aruncată în singurătatea venită ca o piază rea peste liniștea vieții mele. Tot ce aveam mai bun în mine este la el: tinerețea mea, bucuria mea, întreaga fericire. Aici n-a mai rămas decât o umbră de pământ pustiu, bântuit de lupte între secrete și viscole”. Întorc capul spre trecut și revăd fantoma unui suflet ce-a știut să spere și să sufere. Apare iarăși Mircea, ca o nălucă în trenul ce duce spre Bușteni, pe stradă, în fața porții casei părinților mei. Se zbenguiesc în memorie realitatea și imaginația, dând naștere unor crâmpeie de neliniște. Câteva minute mai târziu, un zgomot m-a trezit, făcându-mă să tresar. Sunt pașii lui Mircea. Mă grăbesc să-mi șterg lacrimile și să încui în inimă deznădejdea. Pot eu, oare, să-i mai zâmbesc?

Se oprește mirat în fața mea, privește în ochii încă umezi și mă întreabă:

–  Ce-i cu tine, draga mea, ce s-a întâmplat?

Un oftat adânc o ia înaintea vocii:

–  Nimic, Mircea, doar că este greu singură.

Mă mângâie ușor. Mă sărută. Cum să consider mângâierile și sărutul lui? Totul este fals pe pământ, nimic nu m-ar mai putea convinge vreodată că există ceva real, normal.

– N-am putut veni mai devreme, draga mea, a continuat. Atunci, știi, m-am întâlnit cu Andrei și m-a invitat la el. Am crezut că n-o să întârzii atât. Hai, nu fi răutăcioasă. Nu-i așa că nu ești supărată pe mine? Uite, ți-am adus trandafiri roșii.

– Mulțumesc, dragul meu, răspund străduindu-mă să zâmbesc. Ce frumoși sunt! Apoi, la numai câteva secunde: Dar dimineață, cine a venit pe la noi?

– A, tot Andrei. Am trecut puțin pe acasă împreună.

–  Și el care ardea de nerăbdare să-ți comunice aprobarea transferului tău!

– Cum? Elena, sălbatica mea!

Am sărit de gâtul lui și i-am spus:

– Mircea, eu te-am iubit mereu…

– Și eu, draga mea, la fel de mult, mi-a răspuns pe un tot normal, firesc, ce aducea a adevăr, dar ireal.

– Și, totuși, unul dintre noi minte, Mircea!

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.