„Clipa de adevăr” (33) de Gina Zaharia

45
gina zaharia roman clipa de adevar

clipa de adevar logo rubricaÎntr-o zi, însă, Andrei a dispărut. N-a mai venit de atunci. L-am așteptat și a doua zi, și-n zilele imediat următoare. Am înțeles că s-a întâmplat ceva. Ce anume? Eram eu motivul dispariției lui Andrei? Aflase ceva Mircea? Cu indiferență prefăcută, l-am întrebat:

–  Dar Andrei de ce n-a mai venit pe la noi?

– Nu știu. Și eu l-am întrebat. Spune mereu că e ocupat. Totuși, ceva trebuie să existe. Probabil… cineva.

Nu. Nu vreau să existe și-n viața lui Andrei cineva! Nu pot fi numai eu? Eu nu sunt de ajuns? Ce bruscă schimbare! Nu-mi mai trebuie nimic. Să plece iarăși… definitiv. Să nu mai vină. Să nu se mai joace nu viața mea! De fapt, el mi-a spus să fug, dar eu nu l-am înțeles și n-am fugit de el, ci spre el. Acum a fugit el de mine. Nu-i nimic. E viața… Și, oricum, trebuie trăită. Nu l-am mai așteptat niciodată. Și nici n-a mai apărut curând. Mircea îl vizitase de câteva ori acasă, fără să-mi spună ceva. Nici mai târziu, când…

Era seară. Mircea se afla la Andrei. Telefonul sună prelung. Andrei ridică receptorul. O voce de femeie se auzi la celălalt capăt al firului. Era Magda, despre care Andrei nu-i amintise nimic. Își îmbrăcă în grabă geaca de piele și ieși, scuzându-se, pentru câteva momente.

Mircea se plimbă neliniștit prin cameră, parcă măsurând-o. Clipele treceau. Andrei nu se arăta. Să plece și să lase ușa deschisă? Nu, nu se poate. Privirile i se opriră pe cărțile din bibliotecă. Pe un raft, colțul unei scrisori ieșea de sub niște cărți vechi. Nu știu ce-l împinsese pe Mircea să se uite acolo. O luă. O deschise. Trecu privirea peste conținutul ei. Deodată tresări brusc. Două nume se repetau: Mircea și Elena. Începu să citească:

„Aș vrea să vin să te rog să mă ierți, dar mi-e rușine, Mircea. Misiunea pe care mi-ai încredințat-o cândva a depășit limitele. Știi, Mircea, la început mi s-a părut o joacă și de aceea am acceptat, fără să îmi dau seama că de fapt e o joacă serioasă. M-am îndrăgostit cu adevărat de Elena. Știu că ți-e greu să primești vestea, dar acesta este adevărul. De fapt nici nu știu dacă această scrisoare va ajunge vreodată la tine, fiindcă instrucțiunile primite sunt altele. Nu ți-am fost credincios, prietene. Trebuia s-o fac pe Elena să te urască, să sufere mai puțin cînd vei muri”.

Peste cele din urmă cuvânt trăsese o linie, semn că nu-i convenea să-l folosească, dar lăsase așa, negăsind altul potrivit.

„Ceea ce știi tu despre mine e că n-am vrut, la început, să accept să joc scena de dragoste în fața Elenei și, știi bine, ea nu m-a acceptat. Apoi a venit și mi s-a dăruit singură, poate într-un moment de rătăcire, într-un moment în care te simțea departe de ea, dar care a aprins scânteia de ambele părți. Ce să fac, Mircea? Mi-ai putea da, oare, un sfat? Cum și ce aș putea să explic și cui? Te-aș face să suferi și mai mult dacă ai cunoaște tot adevărul. Ai spune că dorim să pleci mai repede dintre noi. Dar nu e adevărat, Mircea.”

…………………………………………………………………………………………………………………………

„Cu siguranță, nu-ți voi trimite această scrisoare. Dar, de-aș fi făcut-o și ți-aș fi cerut voie, în numele cerului, după aceea mi-ai fi lăsat-o mie? O iubesc, Mircea. Dar am să fug de ea, pentru a nu fugi ea de tine, căci ai nevoie de ea. Am să mă ascund, indiferent ce va crede despre mine. Doreai s-o faci să te urască, dar ai suferit și mai mult și ai părut mulțumit când ai aflat că n-a acceptat.”         

Mircea împături scrisoarea și o puse în buzunar.

Scrise pe plic: „Am primit scrisoarea ta. Te iert. Mircea”. Și îl puse în locul de unde îl luase.

Se auzeau pașii lui Andrei. Mircea se așeză liniștit pe fotoliu, ca și cum nu l-ar fi părăsit nici o clipă. Întrebă calm:

– S-a rezolvat?

– Da.

– Hai să mergem la mine. Și-așa Elena e neliniștită.

– Nu, nu, mă simt rău…

– Hai, te rog, Andrei, fă-o pentru mine, știi că ne simțim bine cu tine.

Așadar, îi văd împreună.

– Bună seara, Elena, mă salută Andrei.

– Bună seara, Andrei, îi răspund pasivă. N-ai mai trecut pe la noi…

– Am fost ocupat.

– Bine, bine, dar puteai s-o iei și pe ea. Nu ne deranja, nu-i așa, Mircea?

– Desigur, răspunse soțul meu, ghicind că gelozia mă roade. Îl adusese pe Andrei pentru mine, pentru a ne da șansa să ne revedem. Era convins că Andrei mă iubește sincer și ar fi fost mulțumit să mă știe după aceea alături de prietenul său.

Ce naivi putem fi eu și Andrei! Nici nu bănuiam cum se mai băteau sentimentele în sufletul lui Mircea.

– Acum, scuzați-mă, zise Andrei. M-a sunat prietena mea și m-a rugat să-i fac o lucrare până mâine.

M-am retras în dormitor. Am încercat să continui o lucrare mai veche, dar am abandonat repede colile albe. De dormit, nici vorbă. N-am reușit. Târziu, am auzit glasul lui Andrei, la plecare, apoi pe al lui Mircea invitându-l la o nouă vizită.

Am simțit pașii lui Mircea pe covor. S-a furișat lângă mine. M-am întors spre el și l-am luat în brațe. „Să fac în ciudă lui Andrei?”, am gândit.

Oricum, Andrei nu ne-ar fi văzut. Mircea era soțul meu, care nu plecase pentru nimeni, rămăsese cu mine. Și-a încolăcit brațele după gâtul meu. N-a scos nici un cuvânt. În urma acestor clipe a rămas amintirea unei frumoase nopți de dragoste, mai frumoasă decât mă așteptasem.

Peste câteva săptămâni aveam să aflu că sunt însărcinată, fapt pe care i l-am ascuns lui Mircea. Mă simțeam rău, dar mă făcea fericită gândul că urmașul lui avea să-mi umple viața și așa lipsită de sens și, cine știe, poate ne va apropia din nou.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.