După plecarea lui Andrei, Elena gândea că numai un miracol o poate salva. Medicul de gardă, o doctoriță a cărei vârstă era puțin mai înaintată decât a ei, trecu prin salon pentru vizita de seară.
O asistentă îi spuse că o așteaptă copilul și soțul. În același timp, un băiețel de vreo doi ani, al doctoriței, desigur, năvăli în salon:
– Mamă!
O tresărire bruscă se citi pe chipul Elenei. Mușchii feței vesteau revenirea la realitate. Ochii se deschiseseră foarte încet, dând voie șirurilor de lacrimi să formeze, în căderea lor, picături dese.
– Mircea, copilul meu trăiește?
Doctorița zâmbi. Fiul ei trezise în această mamă setea de viață. Îi prinse mâna.
– Elena, copilul tău trăiește; e mare și frumos. În curând îl vei vedea.
Ușa scârțâi ușor. Era Andrei pe a cărui față se putea citi o bucurie nemărginită.
– Iubita mea, ești bine?
– N-am să mor, nu. Unde e Mircea?
– E la mama ta, acolo unde vom merge și noi peste câteva zile. E frumos și cuminte.
– Îți mulțumesc. Mă voi întoarce și-mi voi termina romanul.
– Desigur, dar înainte de aceasta te așteptă micuțul…
– Ce fericită sunt, Andrei… Dar de mormântul lui Mircea s-a îngrijit cineva?
– Da, desigur, dar lasă, acum nu e vremea…
– Treci tu, te rog, și spune-i că s-a născut din nou prin cel mic… Acum o să mă odihnesc puțin…
***
Continuam romanul cu lacrimi în ochi, după câteva luni. După revenirea din spital, mă așteptau treburi importante, mă aștepta micuțul Mircea, care mi-a umplut inima de bucuria de a fi mamă.
Pasajul tăiat l-am reluat astfel:
„Revenirea din spital, ca o revenire la viață, dădu Elenei puterea de a învinge orice obstacol, mult prea minor acum în comparație cu ce a fost. Chiar și primul bărbat. De aceea nici o clipă micuțul nu s-a îndoit că Andrei este tatăl său. Și a devenit tatăl său, prin căsătoria ce avu loc curând.”
M-am căsătorit cu Andrei când Mircea împlinise un an. Prima rază care m-a trezit în dimineața imediat următoare a alungat singurătatea. Totuși, deși eram cu Andrei, mă simțeam îmbătrânită cu un veac. Trecusem în cea ce-a doua viață, gata de a o îngropa pe prima cu pricepere. Andrei se grăbea să-mi mulțumească sufletul cum știa mai bine. Avea grijă să-l încălzească, să nu mai tremure, să nu mai înghețe niciodată. Și reușea. Mă încălzeam și era bine.
***
Marea mă legase de Mircea. Mi-era dor de apusul de soare, de foșnetul uluitor al valurilor, de pescăruși, de luminile multicolore ale vreunui vapor.
Când Mircea împlinise trei ani, am hotărât să petrecem împreună o vacanță la mare.
Prima zi de plajă. Prima surpriză. Din mijlocul atâtor străini, o voce cunoscută:
– Elena!
– Simona!
Era vechea mea prietenă. Făcu un pas, doi. Lângă mine, Andrei îl ținea pe Mircea de mână. Ochii Simonei s-au rotit de jur împrejur, căutându-l probabil pe Mircea, fostul meu soț. Un zâmbet i s-a pierdut în colțul buzelor. S-a apropiat încet și m-a sărutat pe obraz. Lui Andrei i-a întins mâna, pe care soțul meu, aruncând trecutul în cazanul uitării, i-a sărutat-o.
– Și Mircea?, întrebă ea.
– Eu sunt Mircea!, se auzi glasul copilului meu.
– Da, surâse Simona. Și al cui ești tu?
– Al lui mămica și al lui tăticu. Nu-i așa, tăticule? Nu-i așa, mămico?
– Sigur, sigur, am răspuns amândoi într-un glas.
Nedumerirea își întinse aripile pe chipul Simonei. Din spatele ei, pe nisipul fierbinte, un bărbat și o fetiță se strecurau prin mulțimea de oameni, îndreptându-se în direcția noastră.
– Mami, mami, tati nu vrea să mai stea în apă, zise supărată, Cristiana. Tocmai atunci, Simona se aplecase să-l sărute și pe Mircea. Fetița alergă aproape de noi, lăsându-l pe Mihai în urmă, dar se opri la câțiva pași, făcând ochii mari.
– Ea este Cristiana, mi-o prezentă Simona, iar el, arătând spre bărbatul care tocmai apăruse, e soțul meu.
Când Andrei se prezentă, Mihai înțelese că el fusese soțul Simonei, iar când mă prezintă drept soția lui, Simona înțelese că îl înlocuia pe Mircea.
***
Nu reușeam să găsesc ideea de final a romanului. M-am frământat ore întregi, ștergând mereu cuvintele pe care reușeam să le scriu. Într-o noapte, un vis dureros m-a trezit din somn. M-am așezat la masă și am început să scriu.
„Seara, în amurg, când luna tremură peste crengile teilor, la fel ca altădată, se pot vedea printre morminte siluetele celor trei, reprezentând acum o familie. Micuțul Mircea, cățărat la gâtul lui Andrei, stâlcește cuvintele, sporind farmecul și taina clipei:
– Tată, ce bine e cu tine, tată! Dar nenea din fotografie cine este?
Ea îi răspunde printr-un sărut dulce, amestecat cu un oftat lung.
Și au ieșit toți trei pe poarta cea mare și grea a cimitirului.”
1996
Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia
Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia
Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021
