„Clipa de adevăr” (5) de Gina Zaharia

49
poveste de dragoste gina zaharia

clipa de adevar logo rubricaPeste cȃteva zile aveam să-i aşteptăm la gară pe Andrei şi pe logodnica sa, Simona. Mircea ȋşi găsise ȋn Andrei, colegul său de facultate, un adevărat prieten. Se cunoşteau ȋncă din liceu şi amȃndoi optaseră pentru aceeaşi pasiune: electrotehnica. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, iar bucuriile şi necazurile se împărțeau pe din două. Cine ȋi vedea pentru prima dată se putea ȋnşela prin asemănarea dintre ei: amȃndoi erau bruneţi, amȃndoi aveau ochii verzi, amȃndoi aveau acel stil hazliu de a da celor mai ciudate drame un alt sens. Doar Andrei era ceva mai scund decȃt Mircea. Iar Mircea avea părul puţin ondulat, zȃmbetul senin şi pur precum cerul netulburat de vreun nor. Și o voce catifelată, care ameţeşte simţurile şi leagănă sufletul pe catargele celor mai scumpe dorinţe. Mircea era pe drumul spre liman, călăul tristeţilor şi rătăcirilor mele. O pală de vȃnt rece pe fruntea-mi transpirată de arşiţa mare.

Pe Andrei ȋl ştiu mai mult din descrierea făcută de Mircea. O cunoscuse pe Simona la mare, ȋn urmă cu un an. Era studentă la ASE, ȋncepea anul I. Şatenă, cu părul scurt şi ochii negri, Simona părea că mai tot timpul meditează. Parcă descoperea cine ştie ce mari teorii. Nu mi s-a ascuns faptul că Mircea o cunoscuse primul. Ȋntr-o seară, ȋn Eforie Nord, singură, pe o bancă. Numai că Mircea nu s-a putut prezenta la următoarea ȋntȃlnire. Ȋl duruse stomacul. O durere venită aşa din senin. Şi se dusese Andrei.

– Tu eşti Simona şi ȋl aştepți pe Mircea, nu?!, i-a spus Andrei apropiindu-se.

– Da, a răspuns fata tresărind uşor.

– Am venit să-ţi spun că trebuie să-l aştepţi mȃine. Astăzi nu poate veni. O problemă personală.

– Nu-i nimic, ne plimbăm ȋmpreună, continuă Simona şi-l prinse de braţ.

De atunci s-au ȋmprietenit. Şi a trecut un an, timp ȋn care destinul a anunţat logodna.

Am mers ȋmpreună acasă, unde Mircea se străduia să treacă peste ipostaza de musafir. Şi reuşea. Ȋn timp ce eu ţineam companie noilor veniţi, mama şi Mircea discutau ȋnfocat ȋn bucătărie.

***

Se anunţase plecarea lor peste numai cȃteva zile. Mă ȋnspăimȃnta gȃndul că absenţa lui Mircea va lăsa un gol imens ȋn jurul meu şi-n mine. Ȋmi tremura zȃmbetul pe buze, fiinţa ȋntregă ȋmi tremura. Venea o ceaţă peste imaginea viitorului care-mi domina creierul, ca un rege peste supuşii săi.

A doua zi am urcat toţi patru la Pȃrȃul Rece. Un soare blȃnd s-a oferit să ne fie călăuză. Un fir de vȃnt adia leneş printre frunzele copacilor, dȃndu-le grai armonios. Căutam să fim sprinteni precum cerbul care, sus pe creastă, avea să descopere altă dinastie. Dar micuţul grup se despărţea ȋn două la insistenţele Simonei, care părea că obosise. Mergeam cu Mircea, fără să ne dăm seama că distanţa faţă de cealaltă pereche se mărise vizibil. Ne-am hotarat să ne oprim la ȋncrucişarea a două dealuri ce se vedeau aproape, ȋnsă erau atȃt de departe ȋncȃt am mai rupt o jumătate de oră din trupul timpului şi am ajuns. Un pȃrau rece trecea nepăsător printre brazi. Peste el, o conductă ce ţinea loc de punte se sprijinea pe cele două maluri care se lăsau nepăsătoare la vale. Mai jos, malurile se amestecau cu albia pȃrȃului, cu arinii care ȋşi răcoreau necontenit crengile, ca după o muncă grea. De jur ȋmprejur, pădurea, imensa ȋmpărăţie a vieţuitoarelor, ȋnfricoşătoare şi totuşi ademenitoare prin farmecul neȋntrecut ȋn linişte şi pace.

– Ți-e teamă?, mă ȋntreabă Mircea.

– Nu, răspund uşor, parcă dorind să nu mă audă cineva. Şi privesc ȋn jur cu nelinişte. Apoi, cu un calm prefăcut:

– Cu tine n-o să-mi fie niciodată, Mircea!

M-a luat de braţ şi m-a sărutat. Ȋi plăcea complimentul. Nu era fals. Doar strecurat din inimă printre celelalte cuvinte.

Aşez pătura pe iarba pufoasă, amestecată cu muşchi verde ȋnchis. Mircea face ȋn ciudă toropelii şi se răcoreşte în pȃrȃu. Din senin, mă strigă cu o voce ȋnspăimȃntată, care mă face să ȋntorc repede capul. Mi-s ochii mari, plini de groază.

– Aşa…, spuse Mircea, să nu mai zici că nu ţi-e teamă cu mine. Uite, aici este dovada! Şi-mi arată poza abia scoasă din aparatul de fotografiat, care prinsese corect teama ȋntipărită pe chipul meu.

– Ție, sălbatico, n-ar trebui să-ţi fie teamă aici!

– Dar mai ȋncolo?, am ȋntrebat, gustȃnd aluzia.

– Mai ȋncolo, ȋn spaţiu sau… ȋn timp?, mi-o ȋntoarce ironic.

– Şi-n unul şi-n celălalt.

– N-ar trebui să-ţi fie teamă niciunde, niciodată!

Las discuţia la mijlocul drumului şi o iau de la capăt, mai ȋntȃi printr-o şoaptă, transformată ȋntr-o copilărească dorinţă:

– Mircea, Mircea, spune-mi ceva frumos!

– Florile toate ale tale vor fi!
Şi sufletu-mi veşnic le va ȋnveli.

– Nu ştiam că vorbeşti ȋn stihuri, nălucă!

– Că nu ştiai, eu nu mă mir,
Dar nu-i tȃrziu să mă admiri!

Mi-a luat mana şi a dus-o ȋncetişor la buze, amestecȃnd sărutul cu şoapta iubirii. Pădurea fremăta duios, cu tȃmplele-i zvȃcnind la fiecare poruncă a vȃntului.

Parcă a trecut atunci o viaţă pe lȃngă noi, ȋntreagă, plină de bucurii materiale şi seducătoare, ȋn clipa aceea de adevăr strecurată ȋn sufletele noastre. Iubeam. Rămăsesem ȋntipăriţi ȋn timp, statui cerând vremurilor veşnicie.

 1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.