„Clipa de adevăr” (6) de Gina Zaharia

33
roman de dragoste gina zaharia

clipa de adevar logo rubricaLa numai cȃteva minute şi-au făcut apariţia şi prietenii noştri. Era, se pare, ceva nelămurit ȋntre ei, căci Andrei ȋşi punea tot sufletul să-i dea unele explicaţii Simonei. Dar ea refuza cu ȋncăpăţȃnare să le accepte. Această scenă nu a facut altceva decȃt să tulbure pe moment farmecul excursiei noastre. Deodată, Mircea se ridică neliniştit şi ȋntreptȃndu-se spre Andrei, spuse:

– Andrei, ori… ori! ceea ce voia să ȋnsemne ȋn limbajul lor: „Ori eşti bărbat, ori nu eşti nimic!”

– Sigur, Mircea, sigur!, răspunse Andrei cu o uşoară ironie ȋn glas; apoi către Simona, care privea mirată intervenţia lui Mircea:

– Să mergem! Şi să ȋncetăm odată cu ȋncăpăţȃnarea! Bine, e ca tine, dar pentru ultima dată! Apoi o prinse brusc de mȃnă şi o trase după el.

Am strȃns pătura care servise drept adăpost cȃtorva mici vieţuitoare şi redȃndu-i locul ȋn rucsac, ne-am ȋndreptat spre poteca pe care abia dispăruseră paşii celor doi logodnici, ȋn dreptul cărora eu am pus cȃte un semn de ȋntrebare. Dar noi aveam parcă certitudinea că fiecare este pentru celălalt jumătatea aleasă.

Cum timpul aduce pe aripile sale tot soiul de fapte şi ȋntȃmplări, apoi, cum tot el, marele ȋmpărat al tuturor vremurilor, schimbă ȋn numai o clipă fericirea ȋn durere – sau invers – şi dragostea ȋn despărţire, fie ea şi numai limitată, iată că vine un văl străveziu şi peste sufletul meu şi anunţă plecarea lui Mircea.

Trecuseră şi cele din urmă ore. Mă găseam pe peronul gării, alături de toţi trei şi marele gol ȋşi făcea simţită prezenţa. Şuieratul prelung ȋşi ȋnfipse gheara ȋn mine, tot mai adȃnc. „Trenul accelerat, cu plecare la ora 17.30, va sosi ȋn staţie la linia a doua şi va pleca ȋn direcţia Ploieşti Vest – Bucureşti Nord”, răsună ȋn creier cuvintele crainicului. La auzul lor, rămȃn neputincioasă, ca un fluture strivit ȋn palme.

–Te las cu bine, Sălbatica mea! O să-mi fie tare dor de tine!

– Drum bun, Mircea, spun ȋncet, reuşind cu greu să-mi stăpȃnesc lacrimile.

– Te aştept, continuă Mircea.

Un sărut dădu despărţirii durere şi mai crudă.

– Cu bine!, spun cu glas ceva mai tare către Andrei şi Simona.

Ȋn iuţeala cu care privirile ȋl căutau pe Mircea, l-am văzut cum se agăţa cu mȃna de bară. Trenul a scȃrţȃit din toate ȋncheieturile, apoi a pornit ȋncet, pȃnă ce a luat suficient curaj pentru a-şi mări viteza.

Din ce ȋn ce mai departe şi mai mic, ȋl văd pe Mircea, care ȋmi trimite pe geam ȋncă un sărut. Ȋi răspund prin acelasi gest şi-mi şterg prima lacrimă de iubire, născută din sufletul meu de copil maturizat mult ȋn numai două săptămȃni.

***

– Elena!

– Mircea!

– Ce frumoasă ești, draga mea! Ce mult mă bucur că ai venit! O, cât te-am așteptat!

– Și eu, Mircea, am dorit să te văd!

Am sărit de gâtul lui, izgonind necruțătorul dor care mă întovărășise.

Sute de călători își croiau drum prin mulțimea Gării de Nord. Pierduți printre ei, noi doi, cu același geamantan care, cu câtva timp în urmă, fusese martorul unei ciudate întâlniri.

Mă aștepta casa bătrânilor plicticoși, în care aveam să intru acum cu bucuria adunată în toate zilele cât am lipsit. Aduceam cu mine năframa străvezie a inimii pure, năframa care se cheamă iubire.

Strecurându-ne din marea de oameni în forfotă, am ajuns în stația de autobuz, unde aveam să ne amestecăm cu altă mulțime. Ne povesteam evenimentele petrecute între timp, îngrămădind cuvintele la poarta pe unde aveam să evadez, ca un semn simplu de eliberare sufletească.

Am reușit să urcăm cu greu în autobuz și am ajuns, pentru prima dată împreună, pe strada Prosperității, în fața casei pe a cărei fereastră larg deschisă aveau să zboare spre viitor toate visele mele.

Amurgul ne urmărea cu pași repezi. Ne-am despărțit cu satisfacția revederii care patrona peste ambele inimi dodată.

***

Se succed zile frumos orânduite în calendarul fericirii. Fiecare azi devine un ieri curat și o amintire pregătită să sape albia dragostei noastre tot mai adânc. Suntem datori să respectăm instrucțiunile timpului, care pledează în favoarea noastră.

A venit toamna, cu ploi dese și lungi, cu frunze ruginii dansând în văzduh valsul vântului, cu zile din ce în ce mai scurte și ceață deasă, cu șiruri lungi de cocori. Toamna, care a prins în mrejele ei și căsătoria lui Andrei cu Simona. Era frumoasă Simona, ca o păpușă de porțelan îmbrăcată în rochie de spumă. Fericitului mire nu i-au trebuit prea multe lecții pentru a învăța că păpușa de porțelan este fragilă. O iubea însă cu patimă și respect, mulțumindu-se că această comoară îi aparținea în întregime.

– Andrei, îl anunță soacra încă din primele zile, Simona nu este obișnuită cu gospodăria. Încearcă să n-o plictisești cu treburi pe care nu le-a făcut până acum. Am să vin să vă gătesc eu, nu vreau ca fetița mea să-mi simtă lipsa! Și o lacrimă a alunecat pe obrazul femeii.

– Bine, mamă, bine, o liniști Andrei, așa voi face! Știi bine cât țin la Simona! Și un zâmbet se ivi, iritant, în colțul gurii.

Simona se mulțumi doar să asculte și, fără să scoată un cuvânt, se retrase în dormitor, unde continuă să citescă romanul început de cu zori. Se discutau parcă lucruri străine de soarta ei, care nu cereau intervenții, nici lămuriri.

 1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.