”Coadă de iepure” de Letiția Vladislav

177
Letiția Vladislav proza

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roCând murise Lodovicul lui Ursu, n-a crezut nimeni din sat niciun cuvânt, chiar dacă Laia țiganul a bătut toba cu strășnicie, informându-i că vicepreședintele lor iubit nu mai este, cu o voce  trist-teatrală, ca să termine cu o glumă de care se puteau lega toți, ”de azi nu mai umblă câini străini prin ocolurile noastre, tovarășilor…”. Un sat întreg s-a adunat în fața porților înalte, lemn solid, doar avea pădurea la dispoziție, făcând din casa nou ridicată o adevărată redută, dorind să știe adevărul, este mort ori se face că-i mort. După ce o mașină neagră, închisă, a tras în ocolul cu pricina, aducând un sicriu greu, că cei trei oameni mărunți ce au coborât nu au reușit să-l ridice și au cerut ajutorul unor gură-cască din fața porții, sătenilor le-a mai trebuit o noapte întreagă să vadă dacă Lodovicul era țeapăn, cald ori sângera în dreptul inimii. Că, ceea ce toți puteau jura, Lodovicul avea coadă, așa, ca un iepure. O văzuseră toți, în copilărie, la Mureș, scăldându-se, o văzuse precis și Mărioara, nevastă-sa, că doar împărțeau același pat și, dacă te luai după copiii lor, patru la număr, se lucra din greu în acel pat din lemn prețios, primit drept cadou de nuntă de la notarășul Sandor, care îi fusese răposatului și naș de botez, deci văzuse și el codița neagră și stufoasă ce-i crescuse acolo unde cresc toate cozile. Așa îi păreau bucile absolut rotunde, iar unii dintre prietenii mai apropiați îl tachinau că are cur de femeie. Au stat la priveghi toată noaptea, acasă ducându-se numai să se ușureze, nu că aici n-ar fi putut, numai că closetul era în spatele șurii și nimeni, nici măcar Andrei Rusu, îngrijitorul taurilor, nu dorea să intre la miezul nopții în closetul mortului.

– Mă duc acasă, zise Andrei, balansându-se pe amândouă picioarele, fac pe mine…

– Du-te după șură, zise Nandi, să nu-mi spui că ți-e frică de coada lui de iepure, nu te cred, tu ai grijă de bestiile alea sălbatice de la colectiv și acum fugi de umbra ta…

– Nu fug. Merg acasă. Tu nu l-ai văzut…

– Ce vorbești?!

Se întoarse spre ceilalți cerându-le ajutorul cu ochii.

– Andrei, îți mai aduci aminte de noaptea aia grea, că a nins până spre ziuă și eu am deschis coperativa cu mâinile înghețate tremurând de groază… mai știi…

– Da, zise celălalt, erai alb ca varul.

– Frate, murmură corul celorlați, ți se face părul măciucă.

– Și ce-am zis ?

– Că la voi în ocol a apărut un câine mare cât vițelul nanei Lina și că te-ai luptat cu el până ai umplut ocolul de sânge…

– Ne-a spus Măria după ce-ai plecat, zise vecinul de peste drum, bănuia ceva…

– Mie începe să-mi fie frică și aici, zise altul, noroc cu vinarsul…

– Și, insistă Nandi, cine era în spatele nostru pe treptele coperativei?

– Lodovicul bandajat la grumaz.

– Vă jur, zise Nandi cu cea mai adâncă voce pe care o putea pune pe tavă în aerul plin de vinars, țigări și bășini, provocate de plăcintele cu vărzare și lobodă, vă jur că mi-a mulțumit că nu l-am omorât… era bine jumulit, vă spun, așa de bine că nevastă-sa l-a chemat pe Faur să-i dezinfecteze rănile și să-i bandajeze gâtul.

– Faur? Ăsta-i veterinarul colectivului…

– Ludovicul este un câine, testat și certificat.

Andrei ieși ca din pușcă și se îndreptă spre una din casele de la colectiv unde stătea cu familia lui, el nefiind sătean de-al lor, ci un venetic, vorba răposatului, venit de pe undeva din inima Olteniei. Noi eram veneticii lor, iar ei deveneau ai noștri. Se modernizase lumea și în satele lor.

– Mai ești aici, Feli?, o întrebă pe fata lui Nandi ce-și făcea temele împreună cu Andreiuță, copilul lui, zic pentru că este deja întuneric și-i cam periculos să umbli singură pe uliță noaptea.

– Sunt numai cinci case, zise Feli, fug și intru în ocol.

– Du-te acasă, poate scapă din nou taurii și nimeni nu te poate salva de ei, zise, toți bărbații sunt la priveghiul Lodovicului.

– Strigoiul?, întrebă fata uimită, nu știam că și strigoii mușcă-n iarbă.

– Da, dar se pot întoarce…

Andreiuță își făcu o cruce mare cât el.

– Vine și la noi?, întrebă, palid ca moartea.

– Nu cred. Nandi era preferatul lui.

Fata își luă caietul de dictări și o rupse la fugă pe ulița întunecată.

– Mamă, strigă ca o nebună după ce se asigură că închisese bine poarta în spatele ei, mamă, a murit strigoiul, nu vicepreședintele, cum ziceai tu, strigoiul ce a fost la noi în ocol.

– Am pus icoana la intrarea în casă, zise maică-sa, nu vine aici, lor nu le plac icoanele.

A doua zi răsărise soarele, se prevedea căldură de primăvară în marș spre ei, era deja mai, numai că aici, cu muntele în față și alți munți în spate, anotimpurile așteptau răbdătoare să li se deschidă porțile. Nandi venise bine cherchelit. Chiuiau pe uliță, el și nenea Niculae, de parcă veneau de la nuntă. Se aruncase îmbrăcat peste zdrămțarul cald, maică-sa făcuse focul devreme, trebuia pregătită mâncarea copiilor ce mergeau la școală, găinile așteptau boabele de porumb și ea, ceaiul de mentă, ca în fiecare dimineață.

– Nu mai vine Lodovicul, zise Nandi, am hotărât toți, împreună cu Mărioara să-i batem un pilon în inimă. Ea murea de frică să nu vină peste ea noaptea și s-o ia cu el, așa că a fost de acord, dar numai după ce l-am adus pe părintele să-i spună că nu face o crimă, iar Dumnezeu o iartă.

– Crezi c-ar fi venit, dacă-l îngropați?

– Sigur. O ții minte pe nana Ana Pitulica, bătrâna aia ce lua laptele vacilor ?

– Tot de pe ulița cealaltă.

– Da, zise Nandi, a murit că era bătrână… însă înainte să moară au început să stârpească vacile și Faur era disperat și a cerut ajutor la județ, dar nici ăia n-au putut face nimic, vacile nu mai aveau lapte… Nu una, două, nu, în tot satul.

– Era pocăită, nu ?

– Dracu’ știe, așa am auzit, dar nu pot să jur ce era. Lumea s-a dus la cimitir și au dezgropat-o fără știrea popei… i-au bătut pilonul și a ieșit sânge din ea, pricepi, după mai bine de o săptămână ea mai avea sânge în vene…

– Parcă îmi aduc aminte, zise maică-sa, făcându-și cruce, Doamne ferește-ne de așa ceva…

– Gemea ca o fiară, zise Nandi și nea Gheorghe era tot stropit de sângele ei călduț.

– Trebuie să mă arunc în apă sfințită, a spus bătrânul, mă simt ca un criminal.

Ceilalți râdeau. Erau cam chercheliți. Altfel nu prinzi unul la miezul nopții în cimitir. Nevestele credeau că beau în berc.

– …au închis sicriul și au acoperit-o la loc. Era lună plină. O pasăre neagră a spintecat luna când ei au astupat sicriul și i-au bătut alte cuie, mai lungi pe margini, o pasăre care părea că venise să-și ia rămas bun… Ne-a înghețat sângele de groază. Poate era ea. Se despărțea de noi. A treia zi vacile au început să dea lapte.

– Avea coadă?, întrebă Feli, nenea Lodovicul avea una de iepure.

– Avea. Azi n-aveți școală, zise Nandi, am uitat să vă spun, directorul zice că-i zi de doliu după vicepreședinte.

– Fain, zise maică-sa, mănânci și mergi cu caprele la Hulă.

Mâncă repede, bău ceaiul cald și deschise poiata unde dormeau caprele. Soarele era deja sus. Primăvara asta fusese mai frumoasă ca cea de anul trecut, îi trecu prin cap, ploi, ba chiar ninsoare, vânturi, strigoi zăpăciți, orele de biblie, pe care le ura din toată inima, mai ales din clipa în care popa hotărâse că ea nu va putea sta pe dreapta uliței la venirea Mântuitorului, locul fiind rezervat celor buni și curați la suflet, iar ea era o hoață de caise și, nu știa de ce, nu căpătase iertarea așteptată. Primăvara asta era fără cele sfinte, popa plecase în alt raion, școala era mai ușoară acum, că învățase toată tabla înmulțirii, iar domnișoara Melania acceptase că cele mai faine povești le scria ea cu mâna ei, după ce o închisese în clasă, după ore, și o lăsase acolo, ori uitase de ea, până ce venise Nandi și jurase că va da foc școlii dacă nu-i eliberează fata pe loc. Ea scrisese o poveste și domnișoara Melania, după ce aprinsese becul de la intrarea în școală, se opri să-i citească opera și își ceru scuze pentru că n-o crezuse niciodată că este în stare să scrie așa ceva. Era, cu alte cuvinte, scriitoarea școlii, pentru că numai ea scria povești imaginare. Primăvara asta îl luase pe Lodovicul, omul-câine de care se temea groaznic de tare, iar acum, cu pilonul în inimă era sigură că nu mai poate intra în ocolul lor. Dădu drumul caprelor pe uliță și porni, cu o bâtă în mână, în urma lor. Mirosea a iarbă proaspătă și  flori de salcâm pe Hulă. Pe amândouă părțile era plin de salcâmi și toți se aplecau sub greutatea florilor. Caprele se cățăraseră pe crengi și mâncau fericite. Din când în când, trecea câte-o mașină pe drumul țării, toate dubițe de miliție, ori cine știe ce șefi al colectivelor din jur. Liniile ce legau stâlpii de telegraf între ei vorbeau, uneori foarte deslușit, de regulă lucruri greu de periceput, însă, lungită în iarbă se concentra teribil să descopere ce se ascunde în aceste voci. Nu erau spiritele morților, auzise că ele vin numai noaptea, iar la ora asta a zilei, se gândi, stau toate ascunse prin văzduh și se odihnesc. Țapul sări de pe crenguța pe care se cățărase uitându-se îngrijorat spre spatele ei. Se întoarse încet, gândindu-se că poate este un copil din sat. Era un iepure. Ceva mai mare decât motanul lor. Cenușiu-negru. Cu o coadă neagră și stufoasă. Stătea și se uita la ea. Nu-i era de loc frică. Nici lui, nici ei. Amândoi se priveau în ochi și respirau liniștiți. Se gândi că este Lodovicul, dar din nou văzu lumina puternică a soarelui făcându-și loc printre florile de salcâm și nu-și duse gândurile mai departe.

– Ești nenea Lodovicul?, întrebă, cu cea mai caldă voce posibilă, tare-mi mai era frică de matale, zise, dar acum, așa mărunțel, doar un mic iepuraș de câmp…

Iepurele făcu o săritură spre ea, oprindu-se exact unde țapul fusese cu câteva minute înainte. Era o întretăiere de cărări, una din ele coborând spre cimitir.

– Du-te în pace, zise Feli, eu nu sunt supărată pe matale, nici ai mei, zise, poate Oltu, câinele pe care l-ai mușcat la șold… dar și el te-a iertat de multă vreme, sunt sigură.

Iepurele sări peste creanga de salcâm ruptă și se îndepărtă printre crucile cimitirului. Când nu-l mai putu vedea, făcu o cruce mare peste tot ce era în fața ei și se lungi din nou în iarbă. Era început de mai și cântau salcâmii sub soarele primăvăratic. Mirosul florilor acoperise totul,  ea și caprele ei, drumul spre Valea Moartă, Drumul Țării, satul, munții și Valea Mureșului. Era fericită. Sus, peste dealuri, apăru un nor alb cu ceva negru desenat pe el. Părea o codiță de iepure.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.